În esenţă, toţi experţii în parenting îţi dau sfaturi despre cum să îţi îmbunătăţeşti relaţia cu copilul. Sunt sfaturi bune, pe care încerci din tot sufletul să le urmezi. Însă ai obsevat şi tu că nu le poţi aplica prea mult timp? Adică le iei în considerare o vreme, te străduieşti să nu le uiţi, însă, încetul cu încetul, revii tot la felul obişnuit de a te purta cu copilul. Oare de ce? Nu sunt sfaturile bune? Nu eşti tu suficient de motivat? Sau e ceva legat de relaţia dintre voi care se opune schimbării?

Răspunsul, este, bineînţeles, legat de relaţia dintre voi. E normal să nu poţi face aşa, țaca-paca, schimbări de profunzime în relația dintre voi, care este cea mai complexă, strânsă şi încărcată emoţional relaţie din câte există pe lume! Imaginează-ţi legătura dintre voi ca pe un fluviu foarte lat şi adânc, cu mulţi afluenţi şi curenţi ascunşi. Dacă te uiţi bine, poţi observa mişcările de suprafaţă ale fluviului şi poţi pune ici colo un baraj. Însă există anumiţi curenţi nevăzuţi care direcţionează fluviul şi care au o forţă imensă, de neoprit. Dintre aceştia, unii îl fac să crească şi să înainteze, iar alţii formează vârtejuri sau cataracte. Despre aceştia din urmă vreau să îţi vorbesc astăzi, foarte pe scurt.

Înainte să încep să-ți prezint influențele negative ale relației părinte-copil, vreau să îţi spun că voi lăsa dinadins în afara discuţiei imensele influenţe pozitive care stau la baza relaţiei dintre voi: instinctul matern (sau patern), ataşamentul puternic, dorinţa de a-ţi proteja copilul, devotamentul, grija, tandreţea. Asta nu înseamnă că ele nu contează, dimpotrivă! Însă cred că e important şi să vedem posibilele influenţe negative care sunt inconștiente și care pot interveni în relaţia dintre voi! (posibile, da? Adică nu e obligatoriu să apară în orice relaţie şi în nici un caz nu apar toate deodată!)

Acceptarea condiţionată

Acceptarea necondiţionată este, în esenţa ei, capacitatea de a-i arăta copilului că el, în mod fundamental, este ok aşa cum este. Ca să poţi să îţi accepţi copilul necondiţionat este obligatoriu să fi avut şi tu la rândul tău experienta acceptării. Ea este o stare pe care mai întâi o experimentezi şi abia apoi o poţi transmite, în mod natural. Din păcate, mulţi părinţi chiar nu au avut parte de acceptare necondiţionată. Lor li s-a transmis mereu mesajul că sunt buni doar dacă fac anumite lucruri sau dacă se poartă într-un anumit fel.

Te iubesc numai când iei note mari

Dacă vrei să te iubesc trebuie să fii cuminte

Nu meriţi să te iubesc decât atunci când nu eşti prea agitat

Dacă îndrăzneşti să mă contrazici, nu te mai iubesc

Te iubesc doar dacă te porţi frumos cu fratele tău.

În fata acceptării condiţionate, copilul poate reacţiona în două moduri: fie va deveni supra-adaptat (încercând să răspundă la toate condiţiile puse de părinţi), fie se va revolta şi va face invers faţă de ce i se cere.

Respingerea din partea părintelui

 Astăzi, emoţiile negative pe care le simţi faţă de copil au devenit aproape tabuuri. Când peste tot ni se spune că trebuie să ne iubim şi acceptăm copilul, ne vine foarte greu să recunoaştem că uneori simţim faţă de el enervare, iritare sau respingere. Şi totuşi, uneori copilul moşteneşte unele trăsături pe care le deteşti la cei din jur (în special la partener sau la părinţii tăi). Dacă relaţia cu partenerul este conflictuală (sau sunteţi chiar divorţaţi) sunt şanse mai mari să îţi respingi copilul când observi că seamănă cu el.

Nu fii încăpățânat ca maică-ta!

Esti cicălitor ca bunica

Semeni la zgârcenie cu soacra. 

Inconştient, părinții care își resping copilul se poartă cu el la fel de rău cum s-ar purta cu cel cu care seamănă. Indiferent dacă ei sunt persoane diferite, în mintea părintelui aceștia se suprapun. Respingerea copilului se poate întâmpla doar în anumite momente, când el face anumite gesturi, sau poate fi oarecum generalizată. Respingerea este imediat resimţită de copil şi este trăită cu multă vinovăţie şi cu îngrijorări referitoare la propria persoană.

Jocuri de putere între părinte şi copil.

Să fim bine înţeleşi, copiii fac jocuri de putere cu părinţii. Ei vor ca lucrurile să fie doar aşa cum vor ei, vor ca ceilalţi să facă ce spun ei şi în general să le fie îndeplinite toate dorinţele. Acest lucru se datorează gândirii de tip egocentric, specifică vârstei. Însă, cât timp unii părinţi înţeleg că este doar o etapă specifică şi o tratează ca atare, alţii acceptă provocarea şi intră în lupta de putere. Fără să fie conştienţi, ei iau competiţia cu copilul foarte în serios, ca şi cum acesta ar fi un adversar adevărat. Astfel, aceşti părinţi îşi apără cu îndârjire rolul de autoritate şi vor să-i arate copilului că ei sunt şefii în casă. Jocul de putere este alimentat de părinte fie din teama că îşi pierde autoritatea, fie din propriul lui spirit de competiţie. Lupta de putere poate duce la mici abuzuri de putere din partea părintelui, care îi frâng copilului spiritul de independenţă.

În casa asta faci cum vreau eu, că eu sunt părintele

Trebuie să faci asta că aşa spun eu

Nu ai voie să faci nimic până  nu îmi ceri voie

Dacă de la vârsta asta cedezi în fața copiilor, mai târziu aceștia ţi se vor sui în cap.

Rolurile negative jucate în familie

În fiecare familie există o distribuţie inconştientă a rolului pe care îl joacă fiecare membru: cine e cel mai puternic, cine ia deciziile, cui i se cuvine cel mai mult, etc. Aceste roluri ne sunt pregătite uneori încă de dinainte de naştere (voi face un copil care să mă ajute la bătrâneţe, voi face un copil care să mă facă mândru, etc), şi, fie că le urâm, fie că le iubim, ajungem să le jucăm. În familia ta rolurile sunt deja conturate, şi copilul tău este deja în rolul pe care i l-ai pregătit:

Roluri pozitive: copilul liber, copilul bun, copilul darnic, etc.

Roluri care pot fi şi pozitive şi negative: copilul mic şi neajutorat, copilul mare şi responsabil, copilul cuminte, copilul care primeşte ce e mai bun,etc.

Roluri negative: copilul rău, copilul care face probleme, copilul care trebuie să îi bucure pe părinţi, copilul veşnic nemulţumit, copilul retras, etc.

Roluri toxice: copilul înlocuitor (al unui alt copil decedat), salvatorul unui părinte (deprimat, alcoolic, abuziv).

În relaţie cu copilul şi tu joci un anumit rol: eşti părintele aspru dar corect, eşti părintele de zahăr, cel mereu gata să-i sară în ajutor, cel ocupat, cel critic, cel darnic, etc. Chiar dacă nu sunteţi mereu în rolurile prestabilite, totuşi din cauza obişnuinţei, a fricii de nou sau a comodităţii ajungeţi să vă purtaţi unii cu alţii mereu în acelaşi fel.

Mesajele implicite

Din rolurile pe care le avem, le transmitem celorlalți membri ai familiei mesaje implicite (adică nu sunt formulate în cuvinte), care li se insinuează în inconştient şi rămân active mult timp. Transmise iar şi iar, acestea se transformă în adevărate convingeri pe care le avem despre noi înşine şi ceilalţi.

Părintele autoritar îi poate transmite copilului supus mesajul: Dacă vrei să nu fi judecat fii mereu cuminte! Convingerea copilului: trebuie să fiu mereu cuminte (sau nu am voie să fiu obraznic).

Părintele de zahăr către copilul care ia toate deciziile din familie: Facem orice pentru tine! Convingerea copilului: Doar nevoile mele contează.

Părintele critic către copilul răzvrătit: Îmi faci probleme şi mi-e ruşine de tine! Convingerea copilului: Sunt un om rău.

Părintele absent către copilul cuminte: Nu meriţi să primeşti atenţia mea. Convingerea copilului: Eu nu contez.

Părintele critic către copilul retras: Ascunde-te, ca să nu te observ şi să nu te critic. Convingerea copilului: e periculos să le arăţi celorlalţi slăbiciunile.

Convingerile cu care pornim la drum ne vor influenţa felul în care privim oamenii, aşteptările pe care le avem de la ei, felul în care îi tratăm pe ceilalţi. Pentru că sunt încărcate emoţional, convingerile au o putere foarte mare asupra noastră şi sunt îngrozitor de greu de schimbat.

Promisiunile pe care ţi le-ai făcut când erai mic.

În funcţie de rolul pe care l-ai jucat tu ca şi copil şi de experienţele din propria copilărie, ţi-ai făcut (implicit şi inconştient) anumite promisiuni despre ce vei face şi ce nu vei face când vei ajunge părinte:

Eu nu-mi voi bate niciodată copilul

Eu nu o să-mi ţin din scurt copilul

Eu o să îmi fac timp pentru copilul meu.

Eu o să îi cumpăr tot ce îmi va cere

Eu nu voi ţipa niciodată la el.

De cele mai multe ori, aceste promisiuni oglindesc nevoile neîndeplinite pe care le-ai avut ca şi copil, şi de care vrei să ţii cont la copilul tău. Ce e rău cu aceste promisiuni e că se referă la nevoile tale de cand erai copil și nu la nevoile acestuia, din prezent. În plus, îţi sabotează încercările tale de a face anumite schimbări în relaţie cu copilul. Dacă în prezent îţi doreşti să faci ceva ce îţi încalcă o promisiune, vei vedea că nu o vei putea face, pentru că e ca şi cum te-ai trăda pe tine însuţi. Spre exemplu, chiar dacă ştii că ar trebui să fii mai ferm cu copilul tău, dacă în copilăria ta ţi-ai promis că nu vei fi niciodată un părinte aspru (pentru că la tine fermitatea înseamnă asprime) pur şi simplu nu vei putea reacţiona cu fermitate când situaţia o cere. Ori de câte ori vei încerca să fii ferm vei auzi o voce interioară care te va condamna că eşti un părinte aspru şi care te va face să te simţi incredibil de vinovat că ai ajuns să faci exact lucrurile pe care le urai la părinţii tăi.

Te-am îngrijorat destul? Ei bine, asta nu e tot! 🙂 Astăzi ți-am descris pe scurt doar o mică parte din posibilele forţe întunecate ale relaţiei dintre părinte şi copil! (dacă subiectul ți se pare interesant provoacă-mă să mai scriu despre asta). De ce am făcut-o? Pentru că, în cazul în care îți dorești o schimbare durabilă în relația ta cu copilul, primul pas, obligatoriu, este să conștientiezi aceste influențe. Iar acum, că ai întrezărit puțin ce este în adâncul fluviului învolburat, îți mai vine să te avânți sau te duci către ape mai liniștite?

(Sursa foto)