Despre rănile din copilărie: abandonul, respingerea sau neglijența
Nici eu nu știu de ce mă întorc iar și iar la aceeași stare de tristețe, pentru că de fapt în prezent nu mai am de ce să fiu tristă, îmi spunea cineva. Îți sună cunoscut? Ai și tu tristeți persistente, neliniște permanentă, nervozitate fără motiv, gol interior, pesimism, pe care le duci cu tine dintotdeauna? Toate sunt poveri din copilărie, urme ale rănilor emoționale de atunci. Răni care nu s-au dus odată cu trecerea anilor ci s-au transformat în tipare de a gândi, de a reacționa, feluri de a fi. Observând încăpățânarea cu care aceste stări se declanșează iar și iar, te întrebi dacă le vei depăși de fapt vreodată sau dacă te vei lupta cu ele toată viața. (more…)
Daca cauti printre filmuletele facute de mine, gasesti unul cu un copac magnific. Metafora acestuia este de fapt un prilej să te invit să reflectezi puțin la rolul tău de părinte, în timp. Am azi pentru tine două întrebări și o rugăminte. 
Unii părinți sunt mai norocoși ca alții, dar până acum n-am întâlnit niciun părinte atât de norocos încât să fi scăpat de clasicul avertisment: 
Trebuie sa-i ceri de o mie de ori un lucru ca sa-l faca. De cele mai multe ori 
In drumul maturizarii toti lasam in urma parti din noi. Crestem, ne dezvoltam, ne schimbam. Insa uneori partile luminoase, frumoase de altadata palesc si in locul lor apar parti mult mai anoste, meschine sau de-a dreptul urate. Copilul iscoditor de ieri se transforma intr-un adult morocanos. Fetitei cuminti ii ia locul gospodina obosita, iar baiatul lipsit de griji devine un dependent de jocuri de noroc. Oare cum de ajungem asa ciobiti cateodata? Unde si cum se pierde stralucirea de mai inainte? De ce, din bogatia de moduri de a fi uneori alegem sa jucam doar roluri repetitive, rele, urate?
Sa nu-l tii in pat cu tine, ca nu mai scapi de el. Sa nu-l iei prea mult in brate, ca se invata asa. Cand plange sa-i spui ca e deja baiat mare, deci sa se stapaneasca. Invata-l sa fie independent inca de mic, ca altfel ramane sub fusta ta toata viata. Doar nu vrei sa ajunga ca aia care locuiesc cu parintii si la 40 de ani, nu?
Sigur vrei ca micutul tau sa se integreze in grup si sa isi faca prieteni. De aceea, te ingrijorezi daca ii loveste pe ceilalti copii si te bucuri daca isi imparte jucariile. Oare cand este copilul pregatit sa isi faca prieteni? Cum invata el sa socializeze? Pentru a afla raspunsul la aceste intrebari te invit sa tragem cu ochiul la locul de joaca al mogaldetelor de cativa anisori. 
Ţi s-a întâmplat vreodată ca micuţul să înceapă să plângă când vede o anumită persoană? I-a spus copilul tău cuiva vreodată să plece de lângă el? S-a ţinut departe de cineva, oricât de mult încerca acesta să se apropie de el? Dacă da, ai simțit și tu penibilul situației și cel mai probabil ți-ai certat copilul pentru reacţiile sale. Însă oare ai procedat corect? Oare e bine să îţi pui copilul să rabde şi să se prefacă că-i place compania cuiva, doar de dragul acesteia?
În esenţă, toţi experţii în parenting îţi dau sfaturi despre cum să îţi îmbunătăţeşti relaţia cu copilul. Sunt sfaturi bune, pe care încerci din tot sufletul să le urmezi. Însă ai obsevat şi tu că nu le poţi aplica prea mult timp? Adică le iei în considerare o vreme, te străduieşti să nu le uiţi, însă, încetul cu încetul, revii tot la felul obişnuit de a te purta cu copilul. Oare de ce? Nu sunt sfaturile bune? Nu eşti tu suficient de motivat? Sau e ceva legat de relaţia dintre voi care se opune schimbării?