Suferi la fiecare despărțire de copil?

psihologpentrucopii.roNu o să uit niciodată când, la începutul grădiniței, educatoarele spuneau mustrător Păi da, copilul plânge înauntru și mama pe partea cealaltă a ușii. Bineînțeles, mamele în cauză erau văzute ca biete ființe cu probleme, pe care nu știi dacă să le judeci sau să le compătimești. Doar când am ajuns și eu mamă am înțeles cât de comun este de fapt să plângi pe partea cealaltă a ușii, adică să îți încurajezi copilul să fie independent, să se descurce singur, să poată trăi fără tine și în același timp să îți dorești din tot sufletul să mai stea o vreme lângă tine.

În sufletul fiecărei mame se dă permanent o luptă între dorința de a-i oferi copilului protecție și dorința de a-l vedea cât mai pe picioarele lui. Inutil de zis că aceste două dorințe nu pot fi niciodată pe deplin satisfăcute în același timp. Pentru că atâta timp cât stai lângă el ca să îl aperi de rele el nu învață pe pielea lui, nu reușește să treacă de probleme prin forțe proprii, deci nu își dobândește independența.

Sunt sigură că știi și tu că pe măsură ce copilul crește balanța trebuie să încline tot mai mult în direcția independenței și tot mai puțin în direcția protecției. Însă chiar dacă știi ce ai de făcut, momentul separării de copil poate fi al naibii de greu pentru tine. În acele clipe, independent de voința ta, tot ești copleșită de griji, vinovății sau doruri.

Poate suferi pentru că, știind că tu îl cunoști cel mai bine, ești convinsă că nimeni altcineva nu îl poate ajuta mai bine decât o faci tu.

Poate crezi că este încă prea mic și că nu se poate descurca fără tine și îți faci o mie de griji și de scenarii catastrofice atunci când nu este în preajma ta.

Poate ți-ai făcut din creșterea și îngrijirea lui un scop în viață, și, pe măsură ce el se îndepărtează de tine, te simți tot mai goală și mai lipsită de sens.  

Poate crezi că el nu este pregătit să se desprindă de tine, că se simte abandonat și asta te face să te simți sfâșietor de vinovată.

Poate te temi că, din cauză că nimeni nu îl iubește la fel de mult ca tine, va da piept cu răutatea și cu răceala oamenilor.

Sau poate că pur și simplu te-ai obișnuit să-ți fie mereu prin preajmă și în momentele în care nu este lângă tine ți se face îngrozitor de dor de el.

Fie că simți sporadic doar câteva din trăirile de mai sus, fie că le simți la maxim pe toate, probabil te întrebi oare de ce este uneori momentul despărțirii atât de dramatic. De unde atâta suferință pentru evenimente atât de mici? (în fond, vorbim despre micile separări zilnice și nu de despărțiri îndelungate sau neașteptate). De ce uneori suferim mai mult decât copiii în momentul în care ne despărțim de ei? De ce continuă să ne doară chiar dacă știm că nimic rău nu se va întâmpla cu aceștia cât timp nu sunt lângă noi?

Cel mai probabil, pentru că în momentul separării ți se reactivează toate emoțiile pe care le-ai simțit când erai mic și te despărțeai de părinții tăi. Si dacă, copil fiind, ai trăit intens durerea separării, este posibil ca și acum să o simți, cu aceeași intensitate. Însă nu o recunoști ca fiind a ta, ci crezi că este suferința copilului tău. Cu alte cuvinte te temi că și copilul tău va trece prin aceeași suferință prin care ai trecut tu când erai mic și de despărțeai de părinții tăi.

Înainte să continuăm și să vorbim mai multe despre suferința ta din trecut, e important să ne dăm seama dacă chiar suntem în această situație sau pur și simplu suferi pentru că îl vezi pe copilul tău că suferă în momentul separării. Ca să verifici întreabă-te: dacă copilul s-ar despărți de mine liniștit și cu zâmbetul pe buze, aș mai suferi în acel moment? Dacă răspunsul este da, tot aș suferi, atunci e clar că este vorba despre suferința ta din trecut. Dacă răspunsul este nu, nu aș mai avea nimic! atunci, cel mai probabil, suferi doar pentru că îți vezi copilul suferind. Astăzi nu o să vorbim despre acest din urmă caz ci despre  primul, adică ce poți face când realizezi că ai o suferință din trecut care reapare în momentul despărțirii de copil.

Cum să ne raportăm la suferințele din trecut?

Suferința din trecut este dăunătare în prezent pentru că complică momentele separării de copilul tău, în următoarele feluri:

  • Îi poți induce copilului emoții de neajutorare, neputință, abandon sau chiar disperare dacă te uiți la el cu milă/vinovăție/îngrijorare, emoții pe care nu le-ar fi trăit în mod normal.
  • Îl poți face să se simtă vinovat că te părăsește când suferi.
  • Poate copilul tău chiar suferă și are nevoie de ajutorul tău, dar, din cauza propriei tale suferințe, poți vedea distorsionat cauzele suferinței lui. Astfel, tu nu vei răspunde la nevoile lui reale ci la ceea ce îți imaginezi tu ca are el nevoie (spre exemplu el suferă pentru că nu-i place la grădiniță dar tu crezi că suferă pentru că mai vrea să stea cu tine. Așadar îl ții acasă, chiar dacă el ar fi avut nevoie dar să-i schimbi grădinița.

Însă, cum nimeni nu scapă nevătămat în viață, este firesc să ai și tu o grămadă de răni din trecut. Bineînțeles, unele sunt mai adânci sau mai dureroase decât altele și e evident că nu există o soluție minune prin care să le ștergem cu buretele. Și poate că nici nu ar trebui să ne concentrăm atât de mult pe cum să facem să dispară suferința, pentru că este un obiectiv prea greu de atins și care ne consumă prea multă energie. Mult mai realist mi se pare să învățăm ce să facem în momentul în care apare suferința, astfel încât să nu ne mai influențeze atât de mult.

Așadar, în loc să te apuci de îndelungatul proces de a-ți vindeca suferințele din trecut, e mai realist să îți propui să nu mai lași suferința din trecut să îți influențeze relația din prezent cu copilul.

Iar principiul general este următorul: să te gândești la toate felurile în care copilul tău diferă de tine atunci când erai copil.  

Motivul pentru care crezi că și copilul tău trece prin ceea ce am ai trecut tu este că te uiți la asemănările dintre voi. Si, bineînțeles, semănați în multe privințe! Dar dacă te uiți doar la asemănări începi să crezi că copilul este cu totul ca tine. Și asta este defapt o iluzie! Copilul tău nu este ca tine! El are o altă situație, o altă istorie de viață, alte resurse interioare și alte provocări! Numai când le conștientizezi poți să separi imaginea ta de când erai copil de imaginea lui. Așa că întreabă-te:

  • Care sunt diferențele între familia ta și familia lui? Cu ce diferă felul în care îl crești tu de felul în care te-au crescut părinții tăi?
  • La ce vârstă au avut loc primele separări față de părinții tăi și la ce vârstă se separă el?
  • Are copilul aceleași sensibilități ca și tine?
  • Ce fel de relație aveai tu cu părinții și ce tip de relație are el cu voi, părinții?
  • Ce îți lipsea ție și ce îi lipsește lui?

Dacă chiar răspunzi la întrebările ăstea, realizezi că de fapt sunt o grămadă de diferențe între voi. Și, dacă analizezi mai departe aceste diferențe, realizezi că aceste diferențe chiar contează! Adică una e când un copil s-a separat de părinți la câteva luni (cum probabil s-a întâmplat cu tine) și alta e când se separă prima dată la mai mult de un an (cum probabil se întâmplă cu copilul tău). Una e să te separi de un părinte mai mult absent, alta e să te separi de un părinte cald și empatic. Una e să te separi dacă ești sensibil și alta dacă nu ești așa.

Și acum, dacă știi toate astea, ce e de făcut? Păi acum, știind că suferința ta nu are legătură cu a lui, poți ști ce are nevoie fiecare și poți să răspunzi adecvat nevoilor fiecăruia. Dacă vrei să analizezi mai mult suferința ta vei face ceva în direcția asta, iar dacă vrei să îl ajuți mai mult pe el, vezi ce poți face, ținând cont de situația în care se află el (și nu de ce îți imaginezi).

Te scapă soluția pe care ți-am dat-o de suferința despărțirii de el? Cu siguranță nu! Însă îl scapă pe el de povara suferinței tale, pe care o proiectai asupra lui. Dar cu suferința ta, ce vei face? Cu grijile pentru binele lui? Se vor stinge vreodată sau ele fac parte din condiția de mamă? În loc de răspuns, te las cu versurile lui Khalil Gibran:

Copiii vostri nu sunt copiii vostri.

Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.

Ei vin prin voi, dar nu din voi,

Si, desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.

Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,

Fiindca ei au gandurile lor.

Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,

Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici chiar in vis.

Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa ii faceti asemenea voua,

Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri.”

psihologpentrucopii.ro

(Sursa foto1 si foto2)

Raluca Draghici

Sunt psiholog pentru copii in Brasov

Leave a Reply