Skip to content

Pentru părinţii care au avut o copilărie grea

by Raluca Mosora on 4 June, 2015

16489958353_1b2c0febfb_zDragă părinte,

Observ cum, vorbind despre copilăria ta, ţi se umezesc ochii. Ai avut o copilărie grea, cenuşie, plină de suferinţe. Părinţii tăi fie te-au abuzat, lovit şi umilit, fie te-au neglijat, lăsându-te să creşti la întâmplare. Cunoşti foarte bine suferinţa, singurătatea şi mai ales neputinţa. Neputinţa de a fi mic şi de a nu putea schimba ceva. Şi mai ales, ştii cât de mult ţi-ai dorit să creşti mare, ca să poţi în sfârşit pleca şi să laşi totul în urmă. Să începi de la capăt şi mai ales să nu, în nici un caz să nu devii un părinte la fel ca părinţii tăi. Eu nu vreau să îmi las copilul să simtă suferinţa pe care am trăit-o eu, iată motto-ul tău de părinte.

Şi într-adevăr, copilul tău nu trece prin ce ai trecut tu. Dacă tu ai fost sărac, el este înconjurat de jucării. El cere o dată şi primeşte de două ori. Dacă ai fost neglijat, el te are mereu în preajmă, gata oricând să-i sari în ajutor. Dacă ai fost abuzat şi umilit, el nu va avea nici o restricţie, va fi liber şi lăsat să facă doar ce vrea el.

Te aştepţi ca, oferindu-i copilului tot ceea ce tu nu ai avut, acesta să fie fericit. Iar fericirea copilului tău să îţi vindece şi ţie suferinţa din trecut.

Însă vreau să îţi spun ceva, dragă părinte, pentru că te înţeleg şi chiar îţi vreau binele:

Suferinţele tale din copilărie nu se sting când copilul tău este fericit. Ele rămân în tine. Partea din tine care suferă rămâne la fel, şi va apărea în continuare în viaţa ta. De fapt, nu numai în viaţa ta, ci şi a copilului tău.

Nu-i cere copilului tău să îţi vindece suferinţa, pentru că nu poate. Nu are cum să îţi înţeleagă durerea, pentru că el chiar n-a trăit-o. Nu are cum să îţi fie recunoscător că nu suferă, pentru că el nu are termen de comparaţie. El chiar nu ştie ce înseamnă să fii privat. Tu ştii, pentru că tu îţi poţi compara copilăria ta cu a lui. Tu ştii valoarea lucrurilor pe care le oferi, însă el chiar nu o ştie. Aşa că nu cere recunoştinţă de la el.

În plus, îmi pare rău dar trebuie să ţi-o spun, şi el are propriile lui nevoi şi suferinţe, în parte provenite chiar de la suferinţele tale din trecut.

Dacă ai fost abuzat ca şi copil, acum nu poţi să îi pui copilului tău nici o limită, de teamă să nu-l îngrădeşti. Fără limite, lăsat mereu să facă doar ce vrea, el se va lupta cu haosul şi abandonul emoţional. Pentru că o lume fără reguli este o lume dezorganizată şi haotică. Şi pentru că nu i s-a cerut niciodată să se controleze, şi lumea lui interioară este tot un haos, dominat de impulsuri de moment pe care nu ştie cum să le stăpânească. Iar, când îl laşi să facă ce vrea, el înţelege implicit Fă ce vrei, că oricum nu îmi pasă. Lipsa de limite este pentru copilul tău o lipsă de grijă. Iar această lipsă de limite nu vine din nevoia lui de libertate, ci din incapacitatea ta de a-i pune limite.

Dacă ai avut o copilărie plină de lipsuri materiale, copilul tău este prins în fel de fel de dependențe, pentru că ai fost atât de dornic să-i oferi tot ce-și dorește. Este dependent de a-şi cumpăra jucării cu care nu se joacă, dependent de dulciuri, dependent de jocuri pe calculator. Nu ştie ce înseamnă să amâne o plăcere, şi din această cauză orice interdicţie este trăită ca și cum i s-ar ruina definitiv fericirea.

Dacă ai fost neglijat ca şi copil, acum micuţul tău se simte neputincios şi incapabil. Ţi-ai dorit atât de mult să-i fii aproape încât ai făcut totul pentru el, în locul lui. Nu l-ai lăsat să se dezvolte singur, i-ai luat orice posibil obstacol din drum, iar el nu are experienţa de a se confrunta cu un obstacol şi de a-l depăşi prin forţe proprii. Pe bună dreptate, el crede că nu ştie să facă nimic, pentru că n-a avut ocazia să facă nimic singur. Supra-protecția i-a luat independența şi l-a ţinut în stadiul de copil mic. 

Da, copilul tău suferă, în alt fel decât ai suferit tu. El se luptă cu faptul că i s-au îndeplinit nevoi pe care poate nici nu le avea (da, erau nevoile tale din copilărie, nu ale lui), în loc să fie văzut aşa cum e el, cu propriile lui nevoi. Când te-ai uitat la el te-ai uitat de fapt la tine, când erai copil. Ai crezut că nevoile lui sunt nevoile tale de când erai mic. Însă el nu eşti tu!

Să ştii că nu te acuz, drag părinte, pentru că îţi înţeleg buna intenţie. Bunele tale intenţii se văd clar ca lumina zilei. Însă nu am cum să te ţin în iluzie. Dacă tot ai venit să ceri ajutor pentru copilul tău, dă-ţi voie să ceri ajutor şi pentru tine. Lasă, el e mai important, el să fie bine, aşa o să-mi spui. Ştiu, el e pe primul plan, ăsta este mesajul pe care i-l transmiţi mereu. Este însăşi esenţa ta de părinte. Eu fac orice pentru ca tu să nu suferi, aşa cum am suferit eu. Acesta este crezul tău, însă este un crez găunos, care vă răneşte şi pe tine şi pe copil.

Aşa că dă-ţi voie să îl ajuţi şi pe copilul cu adevărat suferind, adică pe copilul din tine. Nu-l mai neglija, pentru că toată viaţa a fost neglijat. Nu-l mai repezi, spunându-i să tacă, pentru că toată viaţa a tăcut. Nu mai fii nervos pe el, pentru că nu e vina lui că suferă. Nu e vina ta că suferi şi că ai avut o copilărie grea. Însă nu eşti prizonierul copilăriei tale.

Dacă atunci când erai mic nu aveai voie să spui ce te deranjează, acum poţi începe să spui. Dă-ţi voie.

Dacă ai fost neglijat, dă-ţi voie să îţi acorzi atenţie.

Dacă nu aveai voie să arăţi că suferi, lasă-ţi suferinţa să iasă. Dă-ţi voie să plângi, lasă-ţi lacrimile să vorbească despre indignarea ta, despre neputinţa, poate chiar furia ta. Despre cât de nedrept ţi se pare că ai trăit aşa, că ai avut aşa soartă. Nu-ţi fă griji, lacrimile tale nu vor răni pe nimeni. Nu mai e nevoie să le ascunzi. Ele pot să iasă şi să te cureţe de suferinţele tale din trecut.

Adu-ţi aminte de copilul care erai, de nevoile tale de atunci. Poate voiai să fii ţinut în braţe, să fii alintat, să fii observat, să fii mângâiat. Poate ai fi avut nevoie să te simţi în siguranţă, să nu te mai simţi speriat şi vulnerabil. Poate ai fi avut nevoie să trăieşti într-o casă armonioasă, să nu mai iei parte zilnic la scene de ură şi ţipete. Atunci, nu ţi-ai arătat aceste nevoi, şi poate într-un fel ai făcut bine, pentru că nu era loc pentru ele. În familia ta, poate nu a fost loc de tine şi de nevoile tale. Însă acum, în prezent, este momentul să le conştientizezi. Să le cunoşti şi să le scoţi la suprafaţă, oricât de interzise ţi se păreau atunci.

Părinţii tăi nu au ştiut ce nevoi ai avut şi tu ai învăţat să le ascunzi, în speranţa că vor dispărea. Cel mai probabil, niciodată nu ai făcut nimic pentru ele, nu le-ai băgat în seamă. Însă ele nu au trecut de la sine.

Ştii că nu au dispărut pentru că şi acum le mai simţi. Şi acum te mai împiedici de ele, şi te dispreţuieşti când simţi aceste nevoi. Când simţi iar şi iar că vrei să fii iubit, şi parcă nu îţi ajunge cât primeşti. Când te simţi furios din orice, dar nu ai curajul de a arăta furia nimănui. Când vrei la nesfârşit asigurări că totul va fi bine, deşi frica ta nu se stinge niciodată.

Însă acum eşti mare şi poţi în sfârşit să schimbi ceva. Poţi începe procesul de a-ţi vindeca rănile din trecut, care încă te mai dor. Rănile se pot vindeca, însă mai întâi trebuiesc curăţate de puroi şi suferinţă. Nu eşti singur în acest proces, vei avea parte de doctor. Nu şi de anestezie, însă suferinţa vindecării este mult mai mică decât suferinţa de a-ţi purta rănile ani în şir.

Fă asta pentru tine dar mai ales fă asta pentru copilul tău, părinte drag. Pentru că altfel nu pot nici eu să îl ajut. Altfel, de oricâte ori îţi voi propune o schimbare, teama că îi vei produce copilului suferinţă (teama că va suferi ca tine, de fapt) te va opri din schimbare. Şi atunci, nu ai cum să îl ajuţi. Dacă ai ajuns aici fă-ţi un bine şi lasă-mă să te ajut şi pe tine. Şi te asigur că acesta este cel mai mare ajutor pe care îl poţi oferi copilului tău, în propriul lui proces de vindecare. 

3207107055_77366717b1_o

(Sursa foto1 si foto2)

Articol din categoria:Cafeneaua părinților
21 Comments
  1. Subiectul ales de tine este foarte sensibil, mai ales cu inaintarea in varsta oamenii incep sa fie mai reticenti cu privire la impartasirea unei astfel de experiente neplacute din viata lor. Dar viata mere mai departe si cu totii vom invata sa traim si cu astfel de amintiri.

    • Sigur ca putem trai cu amintirile neplacute, insa daca tot avem o sansa sa le intelegem dintr-o alta perspectiva, de ce n-am face-o?

    • Irina permalink

      articolul acesta l-am trimis si parintilor mei spre citire, sper sa il citeasca! am incercat in repetate randuri sa le vorbesc exact despre aceste lucruri, sa i fac sa inteleaga faptul ca ei mi-au satisfacut nevoile lor, nu pe ale mele ca si copil, motiv pt care am avut exterm de mult de suferit la maturitate. in copilarie, adolescenta m-au protejat, mi-au asigurat toate nevoile, m-au menajat mult (“are timp sa munceasca, acum sa se joace”) si la varsta adulta au fost extrem de dezamagiti ca nu-mi puteam asuma responsabilitati, ca nu stiam si nu imi placea sa muncesc, continuam sa fac doar ce mi placea, etc. Au fost atat de dezamagiti, ca ma faceau sa ma simt un nimeni, un esec, o eroare. Mi-au trebuit sedinte de psihoterapie ca sa inteleg lucrurile cum stau si sa ma maturizez.
      E ca si cand parintele nu il pe copil sa inoate, chiar il tine departe de apa si de pericolele ei, insa, intr-o zi, are pretentii de la acesta ca de un inotator profesionist. Mai dureros este ca parintele nici nu vrea sa recunoasca ca de la el a pornit greseala si mai convenabil este sa ramana vinovat copilul, fie ce-o fi.

  2. marian gioada permalink

    Sincer as vrea mai mult ajutor în legătură cu acest subiect dacă se poate sa ținem legătură cumva

    • Putem tine legatura. Va voi trimite pe mail datele mele de contact

      • Ioana permalink

        Articolul este deosebit de interesant. Problema este ca este greu de gasit un psiholog care sa poata ajuta intr-o astfel de situatie, pentru ca psihologi sunt la tot pasul, dar nu poti sti care sunt autentici, in aceasta era a diplomelor scoase pe banda, decat daca ai sansa sa cunosti pe cineva care s-a vindecat la psihologul X. Sau, cel putin, aceasta este problema mea, de ceva vreme, de cand am constientizat ca nu am cum sa separ suferinta din sufletul meu, de procesul evolutiei copilului, ca nu merge sa-i explici teoria vietii, daca exemplul din fața sa este afectat de ranile nevindecate ale copilariei. V-as ruga, asadar, sa-mi trimiteti si mie datele de contact, daca s-ar putea sa ma ajutati comunicand online (ma aflu in Timisoara). Mi-am acoperit ranile cu pasiunea pentru meserie, dar simt ca problemele, mai mici sau mai mari, de socializare ale fiicei mele au mare legatura cu acestea. Precizez ca am crescut-o singura, deci sunt cel mai semnificativ exemplu din viata ei. Va multumesc anticipat!

        • Eugenia permalink

          Neincrederea ta in oameni ( “psihologi pe banda “) poate fi tot o rana din copilarie… N-ai cum sti daca psihologul X ce l-a tratat pe Y e bun si pentru tine… Incearca, ce ai de pierdut? Multi evita dentistul si cand ajung la abces sau ii termina durerea, ajung la Urgente indiferent ce doctor gasesc acolo… De ce sa ajungi asa?

  3. lucia muresan permalink

    Absolut superbe articolele si este atata nevoie de ele!
    Exista si un articol despre minciuna la copii?
    As dori sa va intreb unele lucruri si, daca se poate, sa imi recomandati pe cineva din Bucuresti; intentionez de asemenea sa va caut cand trec prin Brasov.

  4. lucia muresan permalink

    M-ar ajuta foarte mult aceste date de contact; da, admir f mult aceste texte pentru ca sunt simple si clare – simplu in sens de complexitate rezolvata, ceea ce azi e greu de gasit. Multumesc f mult!

  5. Ramona permalink

    Si eu sunt exact un astfel de parinte si am mare nevoie de ajutor. Am un băietel de 3 ani jumate extrem de sensibil, se ingrijoreaza repede din orice, daca am o buba mica îi e frica sa nu mor, etc, are coşmaruri, fuge de somn cat poate de mult, si nu sta fara mine : suferă in el si nu zice nimic daca am o alta preocupare decat persoana lui chiar di perioade mai scurte de 15-20 minute, m-a auzit ca vreau sa mor si nu suporta sa nu ma vada undeva oriunde in raza lui vizuala. ..

  6. Ramona permalink

    Deci nu pot sa gatesc, sa fac dush, sa dorm, sa ma uit la tv, nimic, ma sufoca e prea lipit de sufletul meu, e un chin, in rest e extrem de Inteligent, stie alfabetul si cifrele inca de la 2 ani si in română si in engleza, si e hiperactiv, iar eu iau antidepresive si somnifere, si nu rezist energiei lui, e îngrozitor de obositor pentru mine, am avut momente cand efectiv imi venea sa ma sinucid de oboseala. ..copilul este empatic imi simte stările si gândurile, nu mai stiu cum sa fac fata situatiei, imi e foarte greu, locuiesc la curte cu parintii si cu sotul dar.. .degeaba : poti sa-i dai orice fara mami nu se poate, sta ce sta cu ei si vine sa ma verifice ce fac cum sunt imi zice : te ubec muuult apoi mai pleaca cateva minute dupa care vine iar si insista sa merg cu el afara…

  7. Ramona permalink

    Va Multumesc ca mi-ati dat un raspuns, e cam complicat cu psihologul, n-am bani, copilul a fost o surpriza pana la 35 de ani stiam ca nu pot sa fac copii, nici nu mi-am dorit, eu am avutmai multe tentative de sinucidere inca din adolescenta pentru ca si eu am fost un copil nnedorit, nu m-a iubit familia, s-au si despartit din cauza mea, acum am Tata de al doilea, mult mai bun dar trauma a rămas, soţul e si el cam la fel: a fost abandonat de tot si crescut de rude care apoi au murit, ne-am gasit consolare unu la altul dar acum trebuie sa iubim un copil nevinovat, si nu ştim cum ca noi n-am fost iubiti de parinti, avem uneori atacuri de panică ,ne e teama sa nu il supăram asa ca l-am rasfatat prea mult.. .si daca n-ar fi copilul mie oricum viaţa de zi cu zi mi se pare insuportabila, ca o lupta conţinuua si inutila, dupa care imbatranesc si mor, o aberatie si o pierdere de timp, dar sa mai cresc/iubesc si un copil.. .

    • Ramona, gandurile pe care le aveti ma duc cu gandul ca treceti printr-o depresie, si in acest caz aveti nevoie de ajutor de specialitate. Tot acest chin, toate aceste emotii de neputinta si disperare pot trece, daca faceti pasul si cereti ajutor. In ciuda copilariei dificile, faptul ca traiti si ati primit sansa de a fi parinti, de a fi altfel de parinti, este deja o speranta. Sigur, acum traiti partea intunecata a vietii, insa ea nu trebuie sa fie mereu asa. Din pacate, eu nu va pot ajuta mai mult, insa cereti ajutor si veti primi. In prima parte puteti merge la un doctor psihiatru, si apoi puteti cauta un program de psihoterapie gratuit. Dati-va aceasta sansa dvs si mai ales copilului, care va doreste bine si sanatoasa langa el.

      • Ramona permalink

        Da, va multumesc ca ma Intelegeti, pe tratament psihiatric sunt de vreo 20 ani dar doar ma tine pe linia de plutire, voi incerca sa gasesc un program graţuit de psihoterapie in Craiova cum m-ati sfătuit, trebuie sa fac ceva acest copil minunat ma obliga sa traiesc. ..

  8. L I permalink

    La mine in familie parintii s-au iubit foarte mult. Tata insa avea un mod de educatie agresiv, cu batai si insulte si fiindca eu n-am fost baiat, am iesit tot fata, el o iubea mai mult pe sora mea (i-a spus ei si din comportament imi si puteam da bine seama). Am fost de mica redusa la tacere, sa nu vreau prea multe sau chiar daca vroiam, sa nu cer prea multe si daca el consuma alcool si ma nimeream doar cu el acasa mi se facea frica instant. Tot timpul gasea sa imi reproseze ceva, sa rada de mine, sa ma puna la treburi casnice de genul arunca ceva pe jos ca eu sa strang sau daca dormeam pana mai tarziu venea si imi dadea palme peste fata etc. Cand a murit tata am primit libertatea pe care nu o avusesem niciodata si intr-adevar mi-am dorit ca sa nu sufere si copilul meu. Am inceput sa citesc carti de psihologia copilului ca sa înțeleg modul in care gandesc copiii, am inceput sa il pregatesc si pe sotul meu pentru asta, adica daca se enerveaza de ceva eu ii spun ca trebuie sa fin calmi ca sa traiasca copilul nostru intr-o casa fericita si cred ca din punctul asta de vedere lucrurile merg f bine. Problema este insa alta: imi e foarte greu sa accept parerea rudelor pentru ca ei inca au mentalitati vechi si eu vreau sa merg pe modele noi. Cand eu zic nu, sa nu intervina bunica cu “lasa-l”, cand eu zic ca nu vreau sa il bat sa nu-mi zica ca “mai trebuie si cate o palmuta” si tot asa. Si intr-o zi am izbucnit, mi-am varsat supararea si tot eu am iesot prost pe motiv ca “copilul o sa fie dependent de mine”. Nu stiu cum sa procedez. Si eu gresesc, poate vreau sa il protejez prea mult?

  9. Miruna permalink

    De la medical de fam puteti Avea o trimitere la un psiholog sau psihoterapeut si el stie cum sa dispute, sa va explore si sa trateze. Deci sunt solutii. Curaj

  10. Aleccsandra permalink

    Eu sunt un copil cu copilărie grea… am simțit din plin lipsa părinților
    Ai mei s-au despărțiț când eu aveam 2 ani. Jocurile de noroc, Alba-Neagra, băutura …acestea sunt proastele obiceiuri ale “tatălui meu”…uneori chiar nu stiu ce simt ceilalti copii când spun acest cuvânt…eu una nu simt nimic.
    Din partea mamei am auzit de mică vorba : “descurca-te singură. Esti fetiță mare”
    Iar acum dacă îmi da ceva. Acel ceva e cu parere de rau pentru ca dupa imi reprosează ca m.a facut ca mi.a dat…
    Vă dau un sfat dragi părinți nu fiți nici ca niște vampiri de oxigen pentru copilul vostru dar nici absenți din viața lui. Fiți în umbră pregătiți să îl prindeti in caz “ca se împiedică” si “cade”.
    Este foarte greu fără să simți caldura iubirii părintești
    🙁

Trackbacks & Pingbacks

  1. pentru parintii care se simt vinovati
  2. Despre partea intunecata a relatiei dintre parinte si copil

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.