Skip to content

Câte ceva despre acceptarea necondiţionată a copilului

by Raluca Mosora on 18 January, 2014

cate ceva despre acceptarea neconditionataPuţine lucruri mi se par mai triste decât zâmbetele forţate ale unor copii. Ca nişte funcţionari amabili, aceşti micuţi caută să le facă pe plac părinţilor sau să îşi impresioneze musafirii. Pentru ei este foarte important să se prezinte într-o lumină bună şi să le arate tuturor ce copii valoroşi şi cuminţi sunt. Dacă vei privi însă în spatele acestor zâmbete forţate, vei întrezări suferinţa şi teama lor de a nu fi acceptaţi aşa cum sunt.

Acceptarea necondiţionată, iată un termen la modă. Este la modă să li se spună părinţilor să îşi accepte necondiţionat copilul, la fel cum este la modă să dai vina pentru greşelile tale de adult pe lipsa de acceptare a părinţilor de când erai mic.

Asemeni tuturor conceptelor la modă, acceptarea necondiţionată a fost de multe ori pusă în practică greşit. Ea a fost confundată cu permisivitatea extremă şi cu lipsa de educaţie, şi astfel s-a ajuns la copii total ne-educați, cărora li se permite să facă lucruri oribile în numele acesteia (accept total faptul că mă scuipi şi că mă loveşti). Aşadar, cred că este foarte util să înţelegem ce înseamnă acceptarea necondiţionată şi de ce contează ea aşa de mult. Aş vrea să începem însă invers, adică mai întâi să înţelegem ce nu este acceptarea necondiţionată.

Trebuie să spun din capul locului că a nu-ţi accepta copilul nu înseamnă a nu-l iubi. Până acum nu am văzut nici un părinte care să nu îşi iubească copilul: chiar dacă este umbrită de furie, dezamăgire sau dezimplicare, iubirea părintească există. Nu acelaşi lucru îl pot spune însă despre acceptarea necondiţionată: unii părinţi pur şi simplu nu îşi acceptă copilul aşa cum este el şi îi transmit acestuia semne clare de respingere.

Ce înseamnă lipsa acceptării necondiţionate?

  • Respingere constantă. Respingerea poate fi directă (pleacă de-aici, lasă-mă în pace) sau indirectă (aş sta cu tine, dar nu am timp, sunt obosit). Chiar dacă părintele îl respinge direct (pleacă de-aici) sau subtil (du-te în camera ta şi joacă-te acolo), mesajul pe care copilul îl primeşte este acelaşi: mă deranjezi, nu te vreau lângă mine.
  • Critici constante. Critica, în latura sa distructivă, se referă la a taxa orice greşeală a copilului, a pune accentul numai pe erori şi a trece cu vederea părţile bune. Atitudinea critică îl face pe părinte veşnic nemulţumit de copil, predispus să îl denigreze sau umilească. Chiar dacă se referă la comportament şi nu la persoană (aşa cum suntem sfătuiţi să o facem), critica distructivă are acelaşi efect asupra copilului: îl face să se simtă lipsit de valoare.
  • Dezamăgiri frecvente. Dezamăgirea merge mână în mână cu aşteptările prea înalte faţă de copil. Unii părinţi au o imagine ideală şi nerealistă despre cum trebuie să fie copilul, şi mereu îl compară cu această imagine. Oricât încearcă, copilul nu se poate ridica la înălţimea aşteptărilor părinteşti, şi aceştia nu ezită să îşi arate dezamăgirea. Dezamăgirea părinților este tradusă de copil prin mesajul Nu eşti destul de bun pentru mine.
  • Forţarea copilului să facă doar ce vor părinţii. Prin mituire, ameninţări sau pedepse, părinţii îl determină pe copil să se comporte aşa cum vor ei şi nu aşa cum simte acesta. Obişnuit să facă doar ce i se spune şi nu ce simte, copilul devine alienat de propria persoană. El primeşte în continuu mesajul: Nu contează ce vrei, contează să le faci pe plac celorlalţi.
  • Comparaţii permanente cu ceilalţi copii. Chiar dacă prin comparaţii părinţii vor să îi stimuleze pe copii să fie mai buni, în realitate mesajul primit de aceştia este: Nu te accept decât atunci când eşti mai bun decât ceilalţi.
  • Lipsa de interes faţă de copil. Aceasta se traduce prin lipsa de atenţie faţă de nevoile, dorinţele sau viaţa interioară a copilului. Văzând că nu este băgat în seamă copilul va înţelege că nu este destul de important pentru părinţi.

Sper că observi că am folosit cuvinte ca deseori, constant, permanent, când m-am referit la acceptarea necondiţionată. Asta înseamnă că lipsa de acceptare apare în urma unor interacţiuni repetate între părinte şi copil, în care unul respinge constant şi celălalt încearcă să fie acceptat. Dacă faci comportamentele de mai sus foarte rar, nu înseamnă că nu îţi accepţi copilul.

Dealtfel, acceptarea necondiţionată totală este o utopie: aşa cum nu există iubire total necondiţionată, aşa nu există nici o acceptare totală: invariabil anumite comportamente ne enervează sau ne contrariază. Până la urmă, dorinţa de schimbare şi educaţia izvorăsc din neacceptarea anumitor comportamente. 

Hai să  vedem cum se reacționează de obicei copiii care nu sunt acceptați necondiționat:

La ce duce lipsa de acceptare necondiționată?

În faţa lipsei de acceptare din partea părinţilor copilul adoptă de obicei 2 strategii:

  • Devine supra-adaptat. Asta înseamnă că va renunţa la propriile dorinţe şi nevoi ca să se adapteze cerinţelor exterioare. Orientat să le facă pe plac celorlalţi, el va deveni dependent de părerea acestora şi va face orice ca să nu se simtă respins. Sentimentul valorii personale va depinde de ceilalţi: când este lăudat se va simţi fericit, când este respins va suferi şi se va simţi ultimul om. Pentru că nu mai ştie să se lase ghidat de propriile impulsuri va fi schimbător şi destul de inconsistent interior. Pe termen lung el se va aliena de propria persoană şi vă trăi deseori senzaţia de vid interior. Paradoxul este că, oricât ar fi de bun şi de apreciat, copilul supra-adaptat nu are încredere în el şi în valoarea lui. Asta se întâmplă din cauză că el a sesizat foarte clar mesajele de respingere din partea celorlalţi şi le-a interiorizat sub forma: Nu sunt destul de bun să merit acceptarea celorlalţi sau Ceva nu e în regulă cu mine.
  • Se revoltă. Chiar dacă pare o variantă mai rea, ea este mai profitabilă pe termen lung pentru copil. Mergând după deviza Dacă voi nu mă vreţi nici eu nu vă mai vreau, copilul îi va respinge sau agresa pe ceilalţi. Partea bună este că micuţul are şansa să îşi aleagă propriul drum şi să îşi urmeze nevoile, adică are şansa să se câştige pe sine însuşi. Partea rea e că el riscă să devină autodistructiv, făcând mereu opusul la ce i se spune, numai ca să îşi arate revolta (fumez pentru că e interzis, iau note mici ca să le fac în ciudă alor mei).

Indiferent de calea urmată de copil, lipsa acceptării necondiționate va lăsa urme în viaţa lui. Pe termen lung copilul poate rămâne cu sentimente profunde de vinovăţie, inadaptare sau devalorizare. Stima lui de sine va avea de asemenea de suferit. Însă cred că cel mai rău lucru este că el nu va şti să se accepte pe sine însuşi. Nu va şti să se ierte, să se aprecieze, să se placă. Relaţia cu sine însuşi va fi mai tensionată, el făcându-şi permanent griji referitoare la propria persoană.

Ca să încheiem discuția despre lipsa acceptării necondiționate (ca preludiu la discuția despre creșterea acceptării necondiționate) vreau să te întreb: Crezi că poate cineva care are o lungă experienţă a respingerii să înveţe să se accepte? Cât de uşoară este eliberarea de toate gândurile negative, emoţiile depreciative şi comportamentele autodistructive, care au venit odată cu lipsa de acceptare din partea celorlalţi? Iată tema de gândire pentru data viitoare.

(Sursa foto)

Articol din categoria:Cafeneaua părinților

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.