Warning: call_user_func_array() expects parameter 1 to be a valid callback, class 'AGPressGraph\manipulator' does not have a method 'httpsCanonicalURL' in /home/psiholo2/public_html/wp-includes/class-wp-hook.php on line 286
Skip to content

Pentru mamele care se sacrifică

by Raluca Mosora on 17 May, 2016

sacrificiul mameiCum era şi normal, viaţa ta s-a schimbat complet de când ai devenit mămică. I-ai oferit copilului tău toată atenţia, timpul şi energia ta, şi nu e de mirare că ai renunţat la tine pentru el. Însă, dacă el are deja câţiva anişori şi tu încă nu ai recuperat nimic din vechea ta viaţă, este posibil să fi pornit pe anevoiosul drum al sacrificiului personal. Din care ar fi bine să te opreşti cât mai repede, de dragul tău şi mai ales al copilului.

Mamele care se sacrifică sunt uşor de recunoscut: îţi atrage atenţia la ele în primul rând aspectul uşor neîngrijit, din care se întrevede renunţarea la cele mai de bază nevoi Apoi, observi o postură resemnată şi o atitudine modestă, ca şi cum ar spune: eu nu sunt importantă, eu nu contez prea mult. Îţi dai seama imediat că ele nu dorm suficient, nu mănâncă corespunzător, nu mai au timp pentru nici un hobby sau plăcere personală. Trăiesc într-o viaţă de privaţiuni şi renunţări. Sunt blânde şi docile, însă atunci când îşi pierd răbdarea scot la iveală o cantitate uriaşă de frustrare şi nemulţumire, pe care o varsă sub forma reproşurilor.

Ai putea crede că aceste mame ajung aşa din cauză că sunt forţate de condiţiile vitrege de viaţă. Însă în majoritatea cazurilor nu este aşa. Ele şi-ar permite o viaţă mai bună, însă nu vor să cheltuiască resurse pentru ele însele, ci preferă să le ofere copiilor. Astfel, nu-şi cumpără nimic pentru ele (haine, încălţăminte, cosmetice) ca să-i mai cumpere copilului încă o jucărie, deşi acesta are camera plină de jucării cu care nu se joacă. Îi gătesc copilului mâncare mai scumpă din care ele nu mănâncă, deşi şi-ar permite să o facă. Nu merg la doctor când au nevoie însă îi ţin ziua copilului la restaurant. Cu alte cuvinte, nu este un sacrificiu impus, ci auto-impus. Sacrificiu pe care nimeni nu l-a cerut, însă ele îl consideră necesar şi, mai mult decât atât, obligatoriu.

Dacă te recunoşti în acest scenariu, probabil că te întrebi ce e atât de rău în a te sacrifica. Până la urmă nu asta fac mamele? Nu renunţă la ele pentru binele copilului? Ar fi mai bine să fii o mamă egoistă, care se preocupă numai de ea, neglijându-şi copilul? Ai putea chiar să-mi spui că ai un copil fericit şi sacrificiul tău merită, pentru că nimic nu se compară cu zâmbetul lui satisfăcut când primeşte o jucărie sau când i se fac poftele.

Răspunsul meu, bineînţeles, nu este în direcţia opusă. Nu aş vrea să te preocupi doar de tine, ca şi cum nu ai avea copii. Nu mă aştept să îţi oferi ţie tot ce îţi doreşti, lăsându-ţi copilul în urmă. Vreau doar să te fac conştientă de preţul sacrificiului tău, pe care nu îl iei în seamă. Şi să-ţi arăt că acest preţ poate fi atât de mare, încât zădărniceşte însăşi ideea de sacrificiu. În continuare vreau să îți prezint câteva situații negative în care poți ajunge dacă continui scenariul sacrificiului. Nu este obligatoriu ca ele să se întâmple, însă cred că e bine să le conștientizezi, ca să te poți feri de ele.

Sacrificiu şi recunoştinţă

Chiar dacă nu realizezi pe deplin, tu vrei ceva în schimbul sacrificiului tău. În primul rând, vrei să primeşti puţină recunoştinţă pentru ceea ce faci. Însă nu ai cum să primeşti recunoştinţă de la copilul tău, pentru că acesta nu ştie că faci ceva special pentru el. Din punctul lui de vedere aşa este normal, ca el să primească orice şi tu să îi oferi orice.

Copil fiind, el nu are cum să se întrebe care sunt nevoile tale sau care este preţul lucrurilor pe care le faci pentru el. Copilul ia lucrurile ca atare, şi nu are cum să-şi pună întrebări de tipul: oare la ce a renunţat mama pentru mine? Ce altceva ar fi putut face cu banii/timpul/energia ei, dacă nu mi le-ar fi dat mie? A-i cere unui copil să gândească aşa este ca şi cum i-ai cere să facă ecuaţii de gradul trei.

Normalitatea este pentru copil ceea ce vede în fiecare zi. Dacă tu te sacrifici pentru el, i se pare normal să o faci. Dacă primeşte orice cere, i se pare normal să fie aşa. Iar dacă de obicei îi oferi orice vrea şi în unele zile nu-i mai oferi nimic, el se va simţi tare nedreptăţit şi frustrat (și în niciun caz nu va gândi: așa este normal, să nu primesc nimic).

Sacrificiul şi surplusul de fericire

Scopul principal al sacrificului părintesc este fericirea copilului. Însă, dacă tu te sacrifici pentru el şi totuşi el nu este fericit, e ca şi cum ai fi făcut-o în zadar. Gândul acesta este atât de dureros încât ai face orice să nu fie adevărat. Inclusiv să negi, blamezi sau ignori eventualele suferinţe ale copilului tău. Suferinţe care inevitabil vor exista, pentru că, de la un punct încolo, lucrurile materiale nu mai contribuie la fericirea lui.

Din diferite motive, copilul tău va fi uneori trist, nefericit, nemulţumit. Însă tu, care ai renunţat la atâtea pentru fericirea lui, nu vei putea suporta să-l vezi aşa şi vei încerca să-i minimalizezi suferinţa. Nu ai de ce să fii supărat, că doar ai tot ce-ţi doreşti! Alţi copii nu au nimic din ce ai tu, şi nu sunt nefericiţi. Nu înţeleg de ce te plângi atâta când am făcut atâtea pentru tine!

Practic, tu legi fericirea de lucrurile obţinute cu sacrificiu, şi îi induci şi lui ideea că a fi fericit înseamnă să primeşti multe lucruri. Iar în momentul în care, deşi el primeşte în continuu, tot nu este fericit, va crede că ceva nu este în regulă cu el. Iar atunci va cere şi mai mult, sperând ca, mărind cantitatea, va creşte şi doza de mulţumire până la un nivel la care să semene cu fericirea. Şi dacă nu se întâmplă nici asta, obligat fiind să se simtă fericit, îşi va ascunde de tine adevăratele sentimente.

Sacrificiul mamei şi datoriile morale ale copiilor

sacrificiuAvând în vedere că părinţii tăi au trăit în ceea ce s-a numit generaţia de sacrificiu, sigur cunoşti şi replici de genul: La câte am făcut pentru tine, merit şi eu un telefon din când în când/ puţin respect, etc sau Uite cum te porţi cu mine, după ce am făcut atâtea pentru tine!

Într-o lume ideală, sacrificiul părintelui este total dezinteresat și pur. În realitate, chiar dacă nu-şi propun asta, părinţii îşi oferă sacrificiul la pachet cu anumite aşteptări faţă de copil. În schimbul sarcificiului părintesc copilul trebuie să ofere, pe măsură ce creşte, diferite lucruri. De la caz la caz acestea pot fi: să îşi facă părinţii mândri de el, să le împlinească visele neîmplinite, să nu le iasă niciodată din cuvânt, să ducă mai departe ce au realizat părinţii, să le ofere un sprijin la bătrâneţe (clasica cană cu apă), să îi consoleze, să le ia apărarea în faţa celorlalţi, etc. Aceste aşteptări, chiar dacă nu sunt exprimate direct, devin adevărate datorii morale transmise copilului. Datorii pe care acesta se va strădui din răsputeri să le îndeplinească, pentru că altfel se simte foarte vinovat. Și cum să nu te simţi vinovat când nu îţi  răsplăteşti părintele care a făcut atâtea pentru tine şi care îți reaminteşte, foarte discret, cât de greu i-a fost să te crească?

Datoria morală nu este greşită prin cerinţa ei (în fond părinţii îi cer copilului doar lucruri bune), ci prin faptul că îl direcţionează pe copil spre scopurile părintelui şi nu spre propriul lui drum. Poate că un copil nu ar vrea să-i îndeplinească dorinţele părintelui din copilărie, ci ar dori mai degrabă să-şi găsească propriile talente. Poate nu ar trebui să ducă mai departe munca părintelui, ci să o găsească pe a lui. Poate nu ar trebui să se străduiască să îşi facă părintele mândru, ci să îşi găsească propriile surse de satisfacţie personală. Când un copil renunţă la propriile scopuri pentru a-şi îndeplini datoriile morale faţă de părinţi el este împovărat, constrâns.

Sacrificiul şi modelul inegalităţii în cuplu

Însă cel mai mare preţ al sacrificiului părintesc este că îl învaţă pe copil un model de convieţuire în care unul primeşte şi altul se sacrifică. Un model de tipul ori eu ori tu, în care nu e loc decât de fericirea unuia singur. Un model în care lui i se pare normal să primească, şi celălalt să ofere. Inutil de spus, copilul va replica acest model în viitoarea relaţie de cuplu, în care va veni cu aşteptări foarte ridicate: tu trebuie să-mi oferi, să-mi dai, să-mi faci. Trebuie să te sacrifici pentru mine, pentru simplul motiv că mă ai lângă tine. Dacă are norocul unui partener care a văzut şi a preluat modelul sacrificiului, atunci vor forma împreună disfuncţionalul cuplu martir-profitor.

Dacă însă partenerul nu acceptă rolul celui care se sacrifică, atunci acesta va încerca să îl constrângă, să îl domine. Şi, dacă nici aşa nu merge, se va îndepărta şi va căuta pe altcineva, convins fiind că trebuie să stea lângă cineva care îl merită.

Să presupunem însă că copilul, adult fiind, va găsi pe cineva dispus să continue acelaşi lucru, adică să se sacrifice pentru el. Crezi că ar fi fericit în astfel de cuplu? Bineînţeles că nu! Pentru că cel ce se sacrifică are şi el o limită a răbdării. I se umple şi lui paharul. Cu cât face mai multe sacrificii cu atât va izbucni mai des în reproşuri şi venin.

Partenerul de cuplu care se sacrifică este o companie amară, pentru că este mereu nefericit şi acuzator. Dacă la început se sacrifică cu drag, odată cu trecerea timpului realizează şi el că este păcălit, că îşi iroseşte viaţa şi nu primeşte în schimb nici recunoştinţă nici înţelegere. Aşa că, pe măsură ce dragostea dispare, în locul ei apar cicăleli, reproşuri continue şi răzbunări. Sunt sigură că ştii nenumărate cupluri care trăiesc după acest model. Nenumărate cupluri în care ea (de cele mai multe ori) se neglijează şi este veşnic nemulţumită, iar el, deşi îşi vede de viaţa lui, trebuie să suporte o atmosferă otrăvită şi certuri interminabile. Nu ştiu în ce măsură ţi se pare că în aceste cupluri el este mai câştigat, însă din punctul meu de vedere toată lumea pierde.

Un model alternativ la sacrificiu

Indiferent care au fost motivele pentru care te-ai sacrificat până acum (fie ai repetat ce ai văzut în familie, fie te-ai temut să nu fii considerată o mamă egoistă, fie nu ai ştiut cum să îţi recapeţi viaţa înapoi, după primii ani), vestea bună este că poţi renunţa la acest scenariu, înlocuindu-l cu unul mai sănătos.

În locul modelului Ori eu ori tu poţi învăţa modelul şi eu şi tu. În această familie este loc şi de nevoile mele şi de ale tale. În această familie şi eu şi tu suntem importanţi. Bineînţeles, uneori nevoile tale sunt mai importante decât ale mele, şi atunci au prioritate. Însă asta nu înseamnă că renunţ de tot la ale mele, ci doar aştept momentul potrivit să mi le îndeplinesc.

Nu este nimic greşit în a le face loc şi nevoilor tale în relaţia cu copilul (oricum, sunt sigură că de când ești părinte ai renunţat la mofturi şi capricii şi ai păstrat doar nevoile cu adevărat importante.) Dimpotrivă, îi transmiţi şi copilului ideea respectului de sine.

Nu este nimic greşit dacă copilul vede cum părintele are propriile scopuri, idealuri şi surse de satisfacţie în viaţă. Dimpotrivă, sunt şanse mai mari să îi transmiţi şi lui ideea că a fi părinte nu este un punct mort pentru carieră, prieteni sau distracţie (te-ai gândit vreodată că poate imaginea părintelui care se sacrifică te-a reţinut ani în şir să faci copii?)

Nu este nimic greşit dacă îţi înveţi copilul să renunţe uneori la propriile nevoi, în favoarea alor tale. Dimpotrivă, îi formezi trăsătura de caracter numită empatie şi îi pui bazele altruismului.

Să ne întoarcem acum la nevoile tale. Sunt sigură că ai în minte 2-3 lucruri după care tânjeşti cel mai mult. Lucruri pe care le făceai cu mare drag, şi de care îţi e tare dor. Te provoc ca, în decurs de o lună, să le faci loc în viaţa ta, chiar dacă acum nu vezi când şi cum o vei face. Şi, ca angajamentul pe care ţi-l iei să fie şi mai serios, scrie-mi într-un comentariu despre ce lucru este vorba. Măcar atât să faci şi tu pentru mine, că la câte am scris eu pentru tine…… 🙂

sacrificiul parintesc

(Sursa foto1 si foto2 si foto3)

Articol din categoria:Cafeneaua părinților
23 Comments
  1. Iulia permalink

    Cel mai mult tanjesc dupa o plimbare la munte, in Bucegi. nu am mai fost de cand am ramas insarcinata cu Sara, care are acum 2 ani si 9 luni

    • Pana la 3 ani e de asteptat sa nu prea ai timp. Insa odata cu intrarea in colectiv lucrurile se vor simplifica mult

  2. Mihaela permalink

    Mi-e dor sa pictez, sa citesc….sa stau doar eu cu mine.

  3. Angi permalink

    Sa dorm 24 de ore in continuu

  4. Florentina Satran permalink

    Aerobic sau dans sportiv

  5. Gianina permalink

    Sa fac ordine în liniște….

  6. andra permalink

    Mi-e dor de gradinarit, dar am inceput sa-l bag treptat in activitatea mea, ca si restul lucrurilor de care imi era dor.. Cred ca sunt pe drumul cel bun 🙂

  7. Ana permalink

    Mi.e dor sa dorm fara întrerupere,mi.e dor de momentele când ,daca voiam sa ies pe undeva (zi ,noapte, nu conta ) ieseam fara sa ma uit inapoi …mi e dor de absolut tot ce făceam inainte 🙁 Mi.e dor mi.e dor mi.e dor

  8. Cristina permalink

    Mi-e dor… sa lenevesc in pat, sa citesc, sa mananc in tihna…

  9. Irina permalink

    Imi este dor de atat de multe lucruri… Vacante, iesiri spontane, somn neintrerupt…
    Intrebarea mea este cum ajutam un copil de 4 ani care a crescut primind tot ce a vrut, care a stat 90% din viata sa impreuna cu mama si care face trantumuri atunci cand mama trebuie sa plece de acasa (ceea ce se intampla rar – 1 pe luna)?

    • Este un proces treptat, in care vor fi mai multe desprinderi scurte de el. Ar fi multe detalii de dat despre felul concret in care se vor face acestea, insa directia principala e aceeasi: obisnuirea treptata cu plecarile tale.

  10. Roxana permalink

    Intr-o luna vom pleca la Baile Olanesti, mi-am dorit dintotdeauna sa ajung intr-o statiune, dar nu vedeam cum e posibil, fiind singura cu doi copii, si apoi cat timp eu as fi fost la tratamente, cu cine se presupune ca trebuia sa-i las? sau daca ii lasam acasa, cum m-as fi simtit stiind ca ai mei copii nu se descurca prea bine si eu ma relaxez? Acum situatia e alta, am un partener de viata si impreuna reusim, facem cu randul.

  11. Ela permalink

    Oare de ce au raspuns doar mamele? Oare care este secretul barbatilor ca sa obtina acea stare pura de egoism, acea stare de a-si “vede de viata lui”?

  12. Aly permalink

    ufff cu ce sa incep? As face multe dar sunt nevoită sa renunț.. Cum spune si Ela parca fiecare isi vede de viata lui, in special bărbații , eu parca nici nu as avea “o viata ” copilul meu e bolnav si nu am alta alternativa decat sa ma sacrific over and over again…

    • Inteleg, si sper ca el sa se faca bine, astfel incat sa iti poti recupera ceva si din viata ta. Sanatate multa si putere tie!

  13. Liliana permalink

    Felicitari pentru articol! Ma regasesc in cele scrise, este minunat sa fii mama, continuand cand copiii sunt mai mari insa dandu-le aripi. Spor in toate!

  14. ina75 permalink

    Sa merg la cursuri de dans sportiv ca pe vremuri… sa citesc cateva ore neintrerupt… sa ma trezesc natural din cand in cand, fara sa aud “Mami…” sau alarma telefonului…

  15. liliana permalink

    Eu sunt foarte dezamăgită! !!Sincer nu m-ai am nici un moft nu mai vreau nimic!!!Am ajuns la concluzia ca eu nu sunt in stare de nimic,nici măcar nu ştiu cum să fac ca copilu meu să meargă la grădiniță!

  16. ela permalink

    Sunt mamica de 1 an si jumatate, si pot spune ca nu imi e dor de nimic. Impreuna cu sotul meu am adaptat programul nostru anterior fara a renunta la foarte multe lucruri, am vizitat castele am facut excursii pe munte, am mers pana si la schi. Trebuie doar sa iti propui si vei gasi o rezolvare. Sacrificiu este sa ii dai un rinichi copilului, nu sa nu te duci la sala….

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.