Skip to content

Despre sentimentul de gol interior

by Raluca Mosora on 21 May, 2018

Probabil îți este cunoscută și ție senzația de gol interior. Poate o asociezi cu o tristețe persistentă, cu o plictiseală pustiitoare, cu sentimentul de a fi abandonat, cu o lipsă de sens sau cu o disperare ascunsă. Oricum ar fi, e o senzație gravă, apăsătoare, care nu pare potrivită cu ușurătatea copilăriei. Și totuși, de cele mai multe ori ea își are rădăcinile în primii ani de viață, în experiențele timpurii ale copilului.

Sunt sigură că sentimentul de gol interior poate apărea la orice vârstă, în urma unor multitudini de suferințe. Însă acum nu-mi propun să fac o analiză a posibilelor cauze ce nasc acest sentiment. Astăzi vreau să-ți prezint doar o situație pe care am întâlnit-o de mai multe ori la copiii si adulții cu care lucrez. E un studiu de caz, dacă vrei, fără pretenția că se aplică oricui simte golul interior.

Orice copil are o grămadă de nevoi emoționale: siguranță, încredere, autonomieacceptare, apreciere, explorare, etc. Cum nu și le poate satisface singur, el are nevoie de cel puțin un adult care să vină în întâmpinarea lor. Însă, dintr-un motiv sau altul, la unii copii nu vine nimeni. Frustrați și supărați, copiii în nevoie vor protesta. Vor țipa, vor plânge, se vor zbate, vor urla din tot sufletul. Țipătul și plânsul sunt cele mai vocale feluri ale copiilor de a arăta că au nevoie de ceva, și, cu cât sunt mai intense și mai iritante, cu atât e mai clar că nevoile lor sunt mai urgente.

Însă, pe măsură ce timpul trece și totuși nu vine nimeni lângă ei, copiii în nevoie înțeleg și se resemnează. Renunță la speranța că vor fi auziți și nici nu mai încearcă să-și urle frustrarea. Dar, din acel moment, în sufletul lor, tiptil, apare fisura care se va tranforma în gol interior. Pentru că renunțarea la a-i mai cere lumii să-ți îndeplinească nevoile nu vine oricum. Vine cu o lipsă acută a celuilalt, cu o tristețe imensă, cu un dor fără sațiu. Și mai vine cu ceva: cu încercarea de a găsi o explicație pentru faptul că nu e nimeni care să-i audă, că nu le răspunde nimeni la chemare.

Teoretic, sunt multe feluri în care cineva își poate explica de ce nu vine nimeni în întampinarea nevoilor sale. Unii pot da vina pe nepăsarea celuilalt. Alții se pot supăra pe faptul că celălalt e așa de egoist. Alții îi caută scuze, spunând că poate a fost ocupat, sau că așa a crezut că e mai bine (din teama de a nu-l răsfăța sau ca să-l lase să faca plămâni). Alții trag concluzia că lumea e rea.

În practică însă, nu am vazut nici un copil care să-și explice așa absența celuilalt. Poate din credința copilărească că adulții sunt buni sau poate pentru că se simt mici, toți copiii cu care am lucrat au explicat așa absența celor din jur: Ei nu vin să mă ajute pentru că nu merit. Pentru că sunt rău, pentru că sunt un nimeni, pentru că sunt un rahat, pentru că nu am nici o valoare. Absolut toți au crezut că absența celorlalți e din cauza propriei persoane. Absolut toți au crezut că e ceva în neregulă cu ei, și din cauza asta nu vine nimeni la ei.

Și, pe baza acestei credințe s-au format pas cu pas o imagine de sine negativă, o lipsă de încredere în sine, un sentiment fundamental al lipsei de valoare. Crezând că, în esența lor, nu merită să fie iubiți, acești copii învață să nu ceară prea mult de la ceilalți, să nu își mai exprime nevoile, să nu se mai pună niciodată pe primul plan. Iar când cresc tolerează să stea în relații inegale, se sacrifică, renunță la sine.

Iar sentimentul de gol interior, așa cum te-ai aștepta, rămâne în ciuda trecerii timpului. Rămâne sub forma unei nevoi mereu neîmplinite de afecțiune. Parcă ar fi un sac fără fund, o sete mereu vie dupa afecțiune și mai ales valorizare. Copiii care trăiesc golul interior devin copii care mereu cer atenție, mereu cer asigurări că nu greșesc, mereu îi întreabă pe ceilalți dacă sunt ok.

Poate te gândești că acest sentiment de gol interior îi seacă pe acești copii de resurse interioare. Ei bine, nu e adevărat. Ei pot fi bine integrați în colectiv, pot avea prieteni, pot avea rezultate școlare. Când nu se activează sentimentul de gol interior, ei sunt foarte ok.

Problema apare când se activează durerea și golul interior, și atunci cea mai comună reacție este fuga de sine. Adică anestezia interioară sau evadarea în distracții de tot felul. Cu cât senzația de gol e mai mare cu atât apare și o stare de plictiseală sau apatie mai accentuată. Și de cele mai multe ori alungarea acestor stări presupune excese, care accentuează și mai tare lipsa de valoare.

Așadar, golul interior înseamnă pentru acești copii o tânjire permanentă după ceilalți, sentimentul de lipsă de valoare și dorința de a se refugia de suferință în distracții de tot felul. Înseamnă o atitudine umilă și o renunțare la propria persoană.

Știu, ți-e milă de ei și vrei să îi ajuți. Nu te teme, nu va fi și ăsta un articol pesimist. Golul interior se poate vindeca. Însă e nevoie de noroc sau de maturitate.

Norocul înseamnă să apară cineva care să rescrie povestea afecțiunii, o persoană mereu receptivă la emoțiile și nevoile acestor micuți. O persoană care crede în ei, care e acolo de câte ori este chemată și care nu îi consideră fără valoare, chiar și când greșesc. O prezență caldă, statornică, de încredere. Cineva care să le ofere atâta afecțiune și valorizare încât ei efectiv să învețe să se considere demni de a fi iubiți.

Însă dacă norocul nu e de partea lor, în procesul maturizării ei pot învăța să se ajute singuri. Dacă nu ramân blocați într-un stadiu infantil, copiii învață pe măsură ce cresc să își cunoască nevoile, să și le accepte și să le îndeplinească. Mai întâi trebuie să aibă curajul de a-și înfrunta emoțiile dureroase, în loc să fugă de ele. Să ia contact cu criticul interior și totuși să nu se simtă copleșiți de vinovăție. Apoi, să refuze etichetele negative pe care și le-au atribuit de-a lungul timpului și să fie dornici să se cunoască, astfel încât să își descopere calitățile. Și, dacă își dau voie să se accepte așa cum sunt, pot învăța să le ceară și altora să le respecte nevoile. Știu, e un drum lung, un proces lung al vindecării și transformării interioare. Este greu, bineînțeles, și poate ăsta e și motivul pentru care atât de mulți adulți încă mai duc cu sine acest sentiment, în ciuda trecerii timpului. Dar se poate și, mai ales, merită.

Pare ciudat, mi-a spus odată cineva, că sursa bogăției mele interioare a fost tocmai sentimentul de gol interior. Dacă nu era el probabil că nu aș fi luptat să scot la lumină ce am mai bun, dacă nu mă apăsa probabil că nu m-aș fi gândit cu adevărat serios la mine și la viață. Apăsarea lipsei de sens m-a ajutat să caut un sens în viață, durerea singurătății m-a făcut să apreciez prietenia adevărată. A fost ca un sac împovărător pe care l-am dus în spate ani în șir și, doar când m-am oprit să văd ce e în el, am descoperit că era de fapt plin cu lucruri prețioase. Era plin cu lecțiile de viață pe care nu le învățasem, cu calitățile pe care încă nu mi le formasem.

Împlinirea, uneori, pleacă tocmai de la senzația de gol.

(Sursa foto1, foto2 si foto3)

Articol din categoria:Prinți, Zâne și Bau Bau
No comments yet

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.