Pune paharul de apă fix acolo, nu în partea cealaltă! Pune coaja de banană înapoi pe banană! Fă să fie iar noapte! spun copiii în toiul unei crize de furie, exasperându-te și făcându-te să te întrebi dacă nu cumva au o dereglare de natură obsesivă sau, în orice caz, psihiatrică. Fă exact ce spun eu! Eu sunt șeful! Trebuie să faci ca mine! sunt sintagme cu care își mai acompaniază ei urletele. Cu alte cuvinte, în jurul vârstei de 3 ani copiii au o perioadă în care sunt dictatori absurzi, care se așteaptă ca toată lumea să le îndeplinească cererile nerealiste. Ce se întâmplă dacă nu le faci pe plac? Ai ghicit, trezesc tot blocul cu urletele lor.
Dacă și copilul tău este în această perioadă, drag părinte cu nervii țiki, află că nu e din cauză că e prea răsfățat și că l-ai pierdut din mână deja. Există o altă explicație pentru care face așa, și, lucru îmbucurător, chiar și o speranță!
Cum îți dai seama dacă copilul tău a ajuns în această etapă?
Chiar dacă toate gurițele care urlă arată la fel, în realitate sunt mai multe tipuri de crize de furie la această vârstă. Există crizele normale, adică cele care sunt răspuns la frustrare, oboseală sau foame, și există aceste simpatice crize dictatoriale. Marea diferență e că la cele dictatoriale copilul are un singur răspuns când îl întrebi de ce face un lucru: Pentru că așa vreau eu. Cu alte cuvinte, pentru că este important și pentru că e normal să își exercite voința asupra celorlalți.
Un alt indiciu e să observi cât de mult îl deranjează când lucrurile nu sunt exact așa cum vrea el. Cu cât se enervează mai tare din cerințele nerealiste (de exemplu să îi dai să bea cu mâna stângă și nu cu dreapta, să nu îi cureți tu banana, să îl lași pe el să țină periuța de dinți în mâini), cu atât e mai evident că este exact în această teribilă, teribilă etapă.
Practic, când spun etapa de criză dictatorială mă refer la următoarele aspecte deranjante:
- Copilul vrea să le dea ordine tuturor și să se facă cum spune el
- Este inflexibil, intolerant, face crize dacă ceva nu e cum vrea el
- Nu cedează și este incredibil de încăpățânat.
- Este imprevizibil, mereu gata să izbucnească în plâns sau urlete
Înainte să dăm cu parul (metaforic vorbind, nu te bucura), hai să înțelegem mai bine contextul în care apare această criză, adică să vedem cum e micul prichindel de 3 ani, din toate punctele de vedere.
Cum gândește copilul de 3 ani?
Chiar dacă arată ca un adult în miniatură, copilul de 3 anișori este cu totul diferit în creierașul lui față de tine. În mintea lui informațiile se leagă cu totul diferit decât în mintea ta, formând asocieri la care tu nici nu te-ai gândi.
În primul rând, trebuie să realizezi că el de-abia își dă seama care sunt regulile și constantele după care se ghidează lumea și că încă nu e capabil să își dea seama în mod corect care sunt relațiile cauză-efect. Practic, în urma unor observații repetate, el face câteva asocieri mai mult sau mai puțin corecte (de câte ori vărs apă mama țipă). De aia regulile pe care le deduce el sunt de cele mai multe ori situaționale, conținând elemente inutile sau particulare (spre exemplu el înțelege că trebuie să te descalți când intri în casă dar crede că trebuie să o faci într-un anumit loc sau că trebuie să te așezi în brațele cuiva ca să o faci).
În al doilea rând, gândirea lui este în stadiul egocentrist, adică leagă tot ce se întâmplă în jur de propria persoană. Tot ce se întâmplă în jur are legătură cu el, el este cauza și miezul tuturor lucrurilor. Spre exemplu, el poate crede că Soarele merge la culcare pentru că l-a alungat el, că afară plouă pentru că el a fost rău, că mama este supărată pentru că a făcut el ceva, și tot așa. Practic el încă nu înțelege faptul că unele lucruri nu au legătură cu el, și nu din cauză că e egoist, ci că este imatur.
A treia caracteristică a gândirii de la 3 ani este lipsa teoriei minții. Asta înseamnă că el încă nu știe că ceilalți au gânduri, intenții sau emoții diferite de ale lui. Această incapacitate îl face să se frustreze când vede că ceilalți nu îi ghicesc intențiile (cum adică nu îmi dă apă din paharul albastru, așa cum mă așteptam eu, dar nu am spus, că încă nu am acces la cuvinte așa de rapid? E clar că intențiile din mintea mea sunt și în mintea mamei, deci dacă nu face ce îi zic, e doar din rea voință).
Dincolo de aceste incapacități, mintea micuțului e turată la maxim: se fac conexiuni noi, este o sete neobosită după informații, sunt descoperite noi sensuri și explicații, apar fel de fel de teorii despre lume, bazate pe observații fine, care sunt mereu înlocuite și revizuite. Copilul este un burete de informații și senzații, absoarbe tot și învață cu o viteză uluitoare. Nimic nu e fix, nu e rigid, totul se descoperă, totul se transformă. Lumea e un loc miraculos care conține o grămadă de lucruri interesante și entuziasmante și nu e de mirare de ce somnul, care întrerupe accesul la această lume minunată, este cel mai mare dușman!
Ce simte copilul de 3 ani?
La fel ca gândirea care e într-o activitate febrilă, așa e și tumultul emoțional. Micuțul trăiește cu intensitate fiecare emoție și nu de puține ori este luat pe sus de ceea ce simte. Asta cu atât mai mult cu cât autocontrolul, adică capacitatea de control a emoțiilor, este în stadiu incipient (cortexul prefrontal, adică zona responsabilă de autocontrol din creier, nu este nici măcar mielinizată încă!)
Spre deosebire de noi, atotștiutorii adulți, pișcotul de nici 3 ani este mult mai frustrat. E frustrat din cauză că își dă seama că are mai mult de explorat decât o poate face, că nu are îndemânarea dorită, că nu ajunge unde vrea, că nu poate să îi imite pe copiii mai mari, care fac atâtea! Și mai sunt și adulții ăștia care interzic accesul la cele mai faine, lucioase sau interesante activități (mânuit cuțitul, sărit de pe geam, zburat de pe dulap, etc). Dornic de aventură dar fără posibilități de a-și îndeplini misiunile, copilul de 3 ani se simte cum te-ai simți tu dacă ai porni să faci înconjurul lumii cu Dacia 1310 din garajul bunicului.
Și, ca și când nu ar fi destul, puștiul mai are o problemă când vine vorba despre alungarea supărărilor: nu prea știe cum să o facă altfel decât direct (țipând și lovind). Cealaltă modalitate de exprimare a frustrărilor, limbajul, încă nu e suficient de bine dezvoltată (practic, la întrebarea ce dai mă, nu știi să-njuri? Răspunsul este nu, încă nu).
Cum e cu imaginea de sine?
Micul puști e în etapa în care își formează imaginea de sine și este fascinat să se descopere pe sine. Cunoașterea de sine se face pe de o parte fiind conștient de ceea ce simte, gândește și trăiește, pe de altă parte fiind tot mai conștient de părerea celorlalți despre el (dacă îl aprobă sau nu, când îl laudă sau nu, ce spun despre el, etc).
Însă, la începuturi, imaginea de sine este excesiv de pozitivă, distorsionată în mod pozitiv, cum se spune. Copilul nu își cunoaște limitele și neputințele și deci crede că poate face orice, că e firesc să fie în centrul atenției celorlalți, că nevoile lui sunt și trebuie să fie priorități pentru ceilalți. Această imagine de sine nerealistă va fi corectată în timp, pe măsură ce își dă seama mai bine ce poate și ce nu poate face.
O contribuție importantă la formarea imaginii de sine este sentimentul de auto-eficacitate (eu pot, eu sunt magician) și sentimentul de independență (mă descurc singur). Toate micile progrese înspre independență și spre putere dezvoltă și susțin imaginea de sine a micuțului om mare.
Care e relația copilului cu ceilalți?
La 3 ani putem zice că copilul e deja pregătit de colectiv. El e interesat de ceilalți, își face primii prieteni, îi imită la greu pe copiii mai mari și face joc paralel, iar în relațiile cu alții apar primele negocieri referitoare la împărțirea jucăriilor.
Copilul este în continuare atașat de părinții lui, pe care îi consideră o bază de siguranță. El e dornic să se îndepărteze tot mai tare de ei, dar în același timp are nevoie să știe că ei sunt acolo când se întoarce.
Bine bine, dar care e legătura între aceste lucruri și a fi un dictator?
Până aici, nimic din ce gândește, simte sau crede copilul de 3 ani nu pare că are legătură cu tendințele lui dictatoriale. Așa că e important să înțelegem cum converg aceste trăsături către dictatură.
Hai să înțelegem, pornind de la caracteristicile vârstei, de ce a ajuns aici.
- Dorința de a-i controla și domina pe ceilalți are mai multe cauze: importanța acordată propriei persoane, nevoia de a-și testa limitele și faptul că aceste reacții îl ajută.
- Importanța acordată propriei persoane derivă direct din fascinanta descoperire a propriei persoane. Din momentul în care își dă seama că are o individualitate proprie și că e cineva, în mod logic, copilul vrea să vadă cine e acest cineva și mai ales ce poate face. Pentru că e la începutul cunoașterii de sine, are o părere distorsionat de bună despre el și crede că este practic nelimitat. Mai mult decât atât, habar n-are că asta e doar părerea lui și că cei din jur cred altceva decât crede el. În mintea lui e un acord unanim: toți ceilalți cred despre mine exact ce cred și eu, adică că sunt cel mai important, puternic și fascinant om.
- Fiind dornic să se descopere pe sine însuși, micul prâslea vrea să își testeze puterile și forțele. E practic de datoria lui să încerce cât poate și ce poate. El trebuie să descopere cât de repede poate alerga, cât de sus se poate cățăra și, de ce nu, cât de mult îi poate face pe ceilalți să îl asculte. Așa că le dă comenzi, le poruncește, plânge, țipă și, în funcție de răspuns, se ajustează.
- Dacă părinții sunt speriați de crizele lui și îi fac pe plac, numai ca să tacă, el își întărește respectivele comportamente și le repetă mai des. Astfel, el persistă în aceste crize pentru că îl ajută, ca prin minune, să îndepărteze obstacolele și să își atingă scopurile.
- Inflexibilitatea și intoleranța au ca și cauze incapacitatea de a înțelege lumea dar și miile de frustrări pe care le adună zilnic.
- Precum spuneam, copilul nu înțelege corect cauzalitatea și de multe ori regulile din mintea lui nu sunt tocmai corecte. Când observă că lucrurile nu se întâmplă cum ar trebui în mintea lui (întotdeauna, dar întotdeauna apa se bea din paharul albastru, crede el, dar vede că ceilalți îi toarnă în paharul galben) apare neplăcutul sentiment de imprevizibil și greu de înțeles.
- Frustrările apar pentru că, deși acest mic buric al Pământului vrea multe, are instrumente cam puține. Nu știe să își exprime clar dorințele, și din cauza asta ceilalți nu îi pot ghici intențiile, și îl frustrează. Nu îi prea ies planurile pentru că nu știe cum să le pună în aplicare, și asta îl frustrează. Nu înțelege de ce atâtea interdicții chiar din partea persoanelor pe care le iubește, și asta, evident, îl frustrează.
- Probabil că cea mai exasperantă trăsătură este încăpățînarea. Îndârjirea de a-și atinge scopurile și de a se pune împotriva la ce îi ceri, parcă doar de dragul de a zice nu. Ca să nu facă ce vor ceilalți, copilul e în stare să se constipe, să nu doarmă la prânz, să nu mănânce, să tremure de frig și alte lucruri duse la extrem. Pare că a intrat într-o luptă de putere cu tine și că e vital pentru el să o câstige.
Însă, contrar credinței tale că are ceva cu tine, încăpățânarea provine de fapt din nevoia de a-și construi individualitatea, de a fi o persoană de sine stătătoare, diferită de cei din jur, dar mai ales capabilă să decidă singură. Cea mai directă cale de a fi diferit de ceilalți este prin a face altfel decât vor ei. Și cea mai directă cale de decide singur este să respingă ce spun alții și să își exercite voința proprie ori de câte ori are ocazia.
- Imprevizibilitatea și instabilitatea emoțiilor este data de intensitatea cu care trăiesc, de frustrările adunate și mai ales de lipsa autocontrolului, care este penibil de ne-dezvoltat. Am vorbit deja despre fiecare din aceste cauze și sper că deja îți e mai clar să vezi cum îl transformă ele pe pici într-o dinamită vie.
Și atunci, ce e de făcut?
Trebuie să recunosc că îi ador pe micii dictatori când spun cu toată seriozitatea din lume că trebuie să mai fie noapte, că părinții nu mai trebuie să meargă la muncă și că lucrurile trebuie să stea doar într-un anume fel. Sunt adorabili pentru că ei chiar cred, în inocența lor, că orice s-ar putea realiza cu puțină bunăvoință.
Nu aceeași părere o am însă și despre unii părinți care, oameni în toată firea, intră în lupta de putere cu ei. Las că-ți arăt eu ție, Nu ești tu șeful, Nu îți permit să mă comanzi tu pe mine, Scot milităria din pod, etc etc. Ca și cum prichindeii ăștia chiar sunt parteneri de luptă pe care trebuie să îi înfrângi folosind tot arsenalul de intimidări, amenințări, rușinări, retragere a iubirii, pedepse și alte intrumente pe care le folosești cu un om mare când vrei să îl înfrângi. Ok, le înțeleg teama că micuțul s-ar putea obișnui așa, teama că vor ajunge călcați în picioare, dar să nu uităm că micul dictator nu e așa pentru că a ales el, ci pentru că atât îl duce mintea la vârsta asta.
La fel mi se par și părinții care le explică copiilor ce vor de la ei ca unor oameni mari, și apoi chiar se așteaptă ca copiii să se schimbe. Să îi spui unui copil de 3 ani că nu totul se învârte în jurul lui e ca și când i-ai spune unui copil că nu are voie să aibă mai puțin de un metru înălțime și el, pentru că ar înțelege asta, s-ar face brusc mare. Oricât de multe lucruri înțeleg, copiii nu își pot depăși condiția de copii mici și tot vor gândi egocentric, nerealist și fantezist.
Aia nu e bine, aia nu e bine, și atunci ce îți mai rămâne de făcut, să te pui cuminte pe așteptat? Poți face asta, dar te avertizez că, dacă nu faci anumite lucruri, etapa se poate prelungi inutil de mult (nu vreau să te sperii dar am văzut și copii de 4 ani jumate care erau încă în etapa asta).
Știu că după așa text kilometric nu prea mai ai răbdare și ai vrea de la mine soluția cea bună. Dar, dacă ți-o zic, ar însemna să îmi pierd 95% din clienții care vin la cabinet cu copii de 3 ani. 😀 Și în plus, nu e un blog dictatorial în care doar eu dețin adevărul iar voi sunteți simpli receptori pasivi. Așa că haideți, puneți comentariu de la comentariu și, printr-o revoluție a ideilor, veți descoperi cum să ieșiți din dictatură!
