Dragă părinte,
Observ cum, vorbind despre copilăria ta, ţi se umezesc ochii. Ai avut o copilărie grea, cenuşie, plină de suferinţe. Părinţii tăi fie te-au abuzat, lovit şi umilit, fie te-au neglijat, lăsându-te să creşti la întâmplare. Cunoşti foarte bine suferinţa, singurătatea şi mai ales neputinţa. Neputinţa de a fi mic şi de a nu putea schimba ceva. Şi mai ales, ştii cât de mult ţi-ai dorit să creşti mare, ca să poţi în sfârşit pleca şi să laşi totul în urmă. Să începi de la capăt şi mai ales să nu, în nici un caz să nu devii un părinte la fel ca părinţii tăi. Eu nu vreau să îmi las copilul să simtă suferinţa pe care am trăit-o eu, iată motto-ul tău de părinte.
Şi într-adevăr, copilul tău nu trece prin ce ai trecut tu. Dacă tu ai fost sărac, el este înconjurat de jucării. El cere o dată şi primeşte de două ori. Dacă ai fost neglijat, el te are mereu în preajmă, gata oricând să-i sari în ajutor. Dacă ai fost abuzat şi umilit, el nu va avea nici o restricţie, va fi liber şi lăsat să facă doar ce vrea el.
Te aştepţi ca, oferindu-i copilului tot ceea ce tu nu ai avut, acesta să fie fericit. Iar fericirea copilului tău să îţi vindece şi ţie suferinţa din trecut.
Însă vreau să îţi spun ceva, dragă părinte, pentru că te înţeleg şi chiar îţi vreau binele:
Suferinţele tale din copilărie nu se sting când copilul tău este fericit. Ele rămân în tine. Partea din tine care suferă rămâne la fel, şi va apărea în continuare în viaţa ta. De fapt, nu numai în viaţa ta, ci şi a copilului tău.
Nu-i cere copilului tău să îţi vindece suferinţa, pentru că nu poate. Nu are cum să îţi înţeleagă durerea, pentru că el chiar n-a trăit-o. Nu are cum să îţi fie recunoscător că nu suferă, pentru că el nu are termen de comparaţie. El chiar nu ştie ce înseamnă să fii privat. Tu ştii, pentru că tu îţi poţi compara copilăria ta cu a lui. Tu ştii valoarea lucrurilor pe care le oferi, însă el chiar nu o ştie. Aşa că nu cere recunoştinţă de la el.
În plus, îmi pare rău dar trebuie să ţi-o spun, şi el are propriile lui nevoi şi suferinţe, în parte provenite chiar de la suferinţele tale din trecut.
Dacă ai fost abuzat ca şi copil, acum nu poţi să îi pui copilului tău nici o limită, de teamă să nu-l îngrădeşti. Fără limite, lăsat mereu să facă doar ce vrea, el se va lupta cu haosul şi abandonul emoţional. Pentru că o lume fără reguli este o lume dezorganizată şi haotică. Şi pentru că nu i s-a cerut niciodată să se controleze, şi lumea lui interioară este tot un haos, dominat de impulsuri de moment pe care nu ştie cum să le stăpânească. Iar, când îl laşi să facă ce vrea, el înţelege implicit Fă ce vrei, că oricum nu îmi pasă. Lipsa de limite este pentru copilul tău o lipsă de grijă. Iar această lipsă de limite nu vine din nevoia lui de libertate, ci din incapacitatea ta de a-i pune limite.
Dacă ai avut o copilărie plină de lipsuri materiale, copilul tău este prins în fel de fel de dependențe, pentru că ai fost atât de dornic să-i oferi tot ce-și dorește. Este dependent de a-şi cumpăra jucării cu care nu se joacă, dependent de dulciuri, dependent de jocuri pe calculator. Nu ştie ce înseamnă să amâne o plăcere, şi din această cauză orice interdicţie este trăită ca și cum i s-ar ruina definitiv fericirea.
Dacă ai fost neglijat ca şi copil, acum micuţul tău se simte neputincios şi incapabil. Ţi-ai dorit atât de mult să-i fii aproape încât ai făcut totul pentru el, în locul lui. Nu l-ai lăsat să se dezvolte singur, i-ai luat orice posibil obstacol din drum, iar el nu are experienţa de a se confrunta cu un obstacol şi de a-l depăşi prin forţe proprii. Pe bună dreptate, el crede că nu ştie să facă nimic, pentru că n-a avut ocazia să facă nimic singur. Supra-protecția i-a luat independența şi l-a ţinut în stadiul de copil mic.
Da, copilul tău suferă, în alt fel decât ai suferit tu. El se luptă cu faptul că i s-au îndeplinit nevoi pe care poate nici nu le avea (da, erau nevoile tale din copilărie, nu ale lui), în loc să fie văzut aşa cum e el, cu propriile lui nevoi. Când te-ai uitat la el te-ai uitat de fapt la tine, când erai copil. Ai crezut că nevoile lui sunt nevoile tale de când erai mic. Însă el nu eşti tu!
Să ştii că nu te acuz, drag părinte, pentru că îţi înţeleg buna intenţie. Bunele tale intenţii se văd clar ca lumina zilei. Însă nu am cum să te ţin în iluzie. Dacă tot ai venit să ceri ajutor pentru copilul tău, dă-ţi voie să ceri ajutor şi pentru tine. Lasă, el e mai important, el să fie bine, aşa o să-mi spui. Ştiu, el e pe primul plan, ăsta este mesajul pe care i-l transmiţi mereu. Este însăşi esenţa ta de părinte. Eu fac orice pentru ca tu să nu suferi, aşa cum am suferit eu. Acesta este crezul tău, însă este un crez găunos, care vă răneşte şi pe tine şi pe copil.
Aşa că dă-ţi voie să îl ajuţi şi pe copilul cu adevărat suferind, adică pe copilul din tine. Nu-l mai neglija, pentru că toată viaţa a fost neglijat. Nu-l mai repezi, spunându-i să tacă, pentru că toată viaţa a tăcut. Nu mai fii nervos pe el, pentru că nu e vina lui că suferă. Nu e vina ta că suferi şi că ai avut o copilărie grea. Însă nu eşti prizonierul copilăriei tale.
Dacă atunci când erai mic nu aveai voie să spui ce te deranjează, acum poţi începe să spui. Dă-ţi voie.
Dacă ai fost neglijat, dă-ţi voie să îţi acorzi atenţie.
Dacă nu aveai voie să arăţi că suferi, lasă-ţi suferinţa să iasă. Dă-ţi voie să plângi, lasă-ţi lacrimile să vorbească despre indignarea ta, despre neputinţa, poate chiar furia ta. Despre cât de nedrept ţi se pare că ai trăit aşa, că ai avut aşa soartă. Nu-ţi fă griji, lacrimile tale nu vor răni pe nimeni. Nu mai e nevoie să le ascunzi. Ele pot să iasă şi să te cureţe de suferinţele tale din trecut.
Adu-ţi aminte de copilul care erai, de nevoile tale de atunci. Poate voiai să fii ţinut în braţe, să fii alintat, să fii observat, să fii mângâiat. Poate ai fi avut nevoie să te simţi în siguranţă, să nu te mai simţi speriat şi vulnerabil. Poate ai fi avut nevoie să trăieşti într-o casă armonioasă, să nu mai iei parte zilnic la scene de ură şi ţipete. Atunci, nu ţi-ai arătat aceste nevoi, şi poate într-un fel ai făcut bine, pentru că nu era loc pentru ele. În familia ta, poate nu a fost loc de tine şi de nevoile tale. Însă acum, în prezent, este momentul să le conştientizezi. Să le cunoşti şi să le scoţi la suprafaţă, oricât de interzise ţi se păreau atunci.
Părinţii tăi nu au ştiut ce nevoi ai avut şi tu ai învăţat să le ascunzi, în speranţa că vor dispărea. Cel mai probabil, niciodată nu ai făcut nimic pentru ele, nu le-ai băgat în seamă. Însă ele nu au trecut de la sine.
Ştii că nu au dispărut pentru că şi acum le mai simţi. Şi acum te mai împiedici de ele, şi te dispreţuieşti când simţi aceste nevoi. Când simţi iar şi iar că vrei să fii iubit, şi parcă nu îţi ajunge cât primeşti. Când te simţi furios din orice, dar nu ai curajul de a arăta furia nimănui. Când vrei la nesfârşit asigurări că totul va fi bine, deşi frica ta nu se stinge niciodată.
Însă acum eşti mare şi poţi în sfârşit să schimbi ceva. Poţi începe procesul de a-ţi vindeca rănile din trecut, care încă te mai dor. Rănile se pot vindeca, însă mai întâi trebuiesc curăţate de puroi şi suferinţă. Nu eşti singur în acest proces, vei avea parte de doctor. Nu şi de anestezie, însă suferinţa vindecării este mult mai mică decât suferinţa de a-ţi purta rănile ani în şir.
Fă asta pentru tine dar mai ales fă asta pentru copilul tău, părinte drag. Pentru că altfel nu pot nici eu să îl ajut. Altfel, de oricâte ori îţi voi propune o schimbare, teama că îi vei produce copilului suferinţă (teama că va suferi ca tine, de fapt) te va opri din schimbare. Şi atunci, nu ai cum să îl ajuţi. Dacă ai ajuns aici fă-ţi un bine şi lasă-mă să te ajut şi pe tine. Şi te asigur că acesta este cel mai mare ajutor pe care îl poţi oferi copilului tău, în propriul lui proces de vindecare.
