Uneori imi este dat sa vad in jurul meu persoane adulte, care insa simt, se comporta si gandesc ca niste copii. Postura umila, nehotararea, tendinta de a se eschiva, incapacitatea de a lua decizii, toate ma fac sa ma intreb ce anume s-a intamplat cu ei de au incetat sa creasca, si cum de au ramas emotional niste copii, in ciuda incercarilor firesti ale vietii de a se maturiza?
Cand ii cunoastem mai bine pe acesti oameni, realizam ca sunt foarte nesiguri pe ei si dependenti de ceilalti. In relatie, cel mai frecvent se raporteaza la partener tot ca la un parinte, si spunem de obicei despre ei ca sunt “tinuti sub papuc” de partenerii lor. De obicei cand vedem un asemenea cuplu tindem sa il invinovatim pe cel autoritar (si agresiv), insa este indicat sa ne intrebam si ce il face pe cealalalt partener sa accepte si sa aiba nevoie de cineva care sa il domine.
Nu ma pot opri sa nu ma intreb oare ce sau oare cine a impiedicat maturizarea acestor oameni, si cat la suta este responsabilitatea lor ca au preferat sa ramana copii sau responsabilitatea familiei lor.
Despre supraprotectie si adulti care au ramas copii
Explicatia pe care o gasesc eu acestui fapt ma duce inapoi in copilaria lor, mai exact la atitudinea parintilor fata de ei. Cuvantul care o caracterizeaza este supraprotectia familiei. Aceasta atitudine se traduce printr-o grija excesiva fata de copil, o tendinta de a-l tine cat mai departe de orice situatie periculoasa, parintele facand in locul copilului unele lucruri pe care acesta le poate face si singur.
Care pot fi cauzele atitudinii supraprotectoare a parintilor?
- Vulnerabilitatea copilului (constitutie fragila, deficiente mintale sau fizice, accidente sau boli), care il fac sa fie mai fragil decat ceilalti copii, si deci predispusi sa nu se descurce in situatii mai dificile.
- Ingrijorarile excesive ale parintelui, care catastrofizeaza orice situatie potential periculoasa pentru copil (acei parinti nesiguri si anxiosi).
- Faptul ca parintele a fost neglijat sau supra-responsabilizat in copilarie de catre parintii lui, si isi doreste ca propriul lui copil sa nu trebuiasca sa infrunte nici o greutate in viata.
- Teama mai mult sau mai putin constienta a mamei de a fi parasita de copil (deci dorinta inconstienta de a-l tine dependent de ea).
Care sunt efectele supraprotectiei asupra copilului?
- Copilul devine deosebit de nesigur si temator in fata lumii, pe care o vede amenintatoare si imposibil de controlat.
- O foarte scazuta incredere in el, pentru ca nu a avut ocazia sa faca fata situatiilor neprevazute pe cont propriu. In plus, facand totul in locul lui, parintii ii transmit ideea ca il ajuta pentru ca el nu poate face asta singur.
- Dezvolta o conduita de evitare a situatiilor problematice, de care se teme (neavand incredere ca le poate face fata), si se victimizeaza, gaseste scuze, uneori se si imbolnaveste in situatii stresante.
- Dependenta de parinti, si solicitarea excesiva a atentiei acestora (solicita atentie pentru a se asigura ca in caz de nevoie e cineva langa ei).
- Copilul devine comod, nu este motivat sa depuna efort, stiind ca mereu se gaseste cineva care sa faca lucrurile in locul lui. Devine pasiv si indiferent la lumea din jur, nu are ambitii mari si indirect este condamnat la mediocritate.
Copilul este prins intr-un adevarat cerc vicios neputinta-dependenta, si efectele pe termen lung devin dramatice, pentru ca se intaresc si se transforma in strategii de a se raporta la viata. Exemplul cu adultul de la inceputul articolului vine sa intareasca acest lucru.
Cum copilul este tinut in stadiul de dependenta (pentru ca nu crede ca este capabil sa faca fata singur lumii), inevitabil maturizarea lui este blocata. Si pana la urma ce este maturizarea daca nu o capacitate tot mai mare de a face fata intr-un mod adecvat problemelor vietii?
Cand ma gandesc ca toti copiii isi doresc sa se faca mari cat mai repede, pot sa imi imaginez ce sentiment al propriei ratari traiesc acesti oameni care nu au reusit sa isi implineasca viata (deseori isi abandoneaza propriile scopuri pentru a se subordona celor pe care nu vor sa ii piarda: parinti sau mai tarziu parteneri de viata).
Ce pot face parintii supraprotectori?
Daca ti-ai dat seama ca esti un parinte supraprotector, te felicit ca ai reusit sa faci acest pas. Iti promit ca vom vorbi in amanunt despre cum putem face o schimbare spre o atitudine mai sanatoasa. Pana atunci insa vreau sa te linistesc, spunandu-ti ca supraprotectia nu este un Bau-Bau decat atunci cand nu este constientizata, si este in sinea ei doar o problema legata de limita (protectie peste limita normala).
Ca sa imbogatim discutia, mi-ar placea acum sa te ascult si pe tine vorbind despre experientele tale cu oameni cu tendinte spre supraprotectie.
