Despre rănile din copilărie: abandonul, respingerea sau neglijența
Nici eu nu știu de ce mă întorc iar și iar la aceeași stare de tristețe, pentru că de fapt în prezent nu mai am de ce să fiu tristă, îmi spunea cineva. Îți sună cunoscut? Ai și tu tristeți persistente, neliniște permanentă, nervozitate fără motiv, gol interior, pesimism, pe care le duci cu tine dintotdeauna? Toate sunt poveri din copilărie, urme ale rănilor emoționale de atunci. Răni care nu s-au dus odată cu trecerea anilor ci s-au transformat în tipare de a gândi, de a reacționa, feluri de a fi. Observând încăpățânarea cu care aceste stări se declanșează iar și iar, te întrebi dacă le vei depăși de fapt vreodată sau dacă te vei lupta cu ele toată viața. (more…)
Salutare! Nu știu cum v-a prins pe voi, dragi părinți, vara lui 2020, dar pe mine m-a prins de-o ureche și m-a scuturat bine de tot. Așa că, până mă dezmeticesc și mă vizitează iar muza statului productiv în fața ecranului am decis să încep să împart cu voi cartea despre crizele de furie. Adică să o public treptat pe blog, capitol cu capitol. Ritmul îl veți stabili voi, astfel că la fiecare 100 de likeuri adunate mai adaug un capitol. Dap, doar atât de la mine din prezent, să îi dăm cuvântul mai inspiratei Raluca din trecut.
Să spunem că tocmai ești în fața unei schimbări în viața ta și a copilului tău. Fie că e vorba despre un eveniment negativ (divorț, decesul cuiva, boală) fie despre un eveniment pozitiv (apariția unui frate, mutare), de acum înainte lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Cum începi discuția cu copilul? Ce îi spui prima oară și ce ții pentru mai târziu? Când e momentul să-i vorbești și mai ales, cum îl pregătești pentru schimbarea care îi va modifica cursul vieții? 
Ce fain e să fii îndrăgostit, nu-i așa? Fluturașii din stomac, euforia, nerăbdarea și toate emoțiile care te fac să plutești! Adu-ți aminte cum era când erai îndrăgostit, și apoi întreabă-te:
Ai impresia că știi ce e depresia pentru că știi și tu ce înseamnă suferința, disperarea sau durerea. Îți imaginezi că depresia nu e decât o suferință mai profundă sau care ține mai mult. Crezi că-i poți recunoaște cu ușurință pe cei deprimați pentru că se îmbracă în negru, se plâng și spun că viața nu are sens. Însă cum ar fi să-ți spun că tristețea nu e nici de departe emoția pe care o trăiesc cel mai des cei deprimați? Cum ar fi să-ți spun că de cele mai multe ori nu se vede deloc zbuciumul lor interior? Cum ar fi să înveți să iei în serios această boală, până nu e prea târziu?
Cand am inceput sa scriu pe blog mi-am jurat ca n-o sa spun niciodata truisme de genul 
Nu mai stiu ce sa ma fac cu el, am incercat totul, dar nimic nu functioneaza
Copilul tău se transformă permanent, şi la fel e şi relaţia ta cu el. După momentele bune, de apropiere şi armonie urmează perioade cu ţipete, ameninţări şi furie, în care pare că lucrurile merg din rău în mai rău şi n-o mai scoateţi nicicum la capăt. Dacă se nimereşte să vă aflaţi într-o perioadă tensionată, am o soluţie pentru tine.
Deşi nu este rea în sine, competiţia este de cele mai multe ori folosită greşit. Astfel, în loc să-i motiveze pe copii ea îi alungă, în loc să formeze spiritul de echipă hrăneşte invidia şi rivalitatea, în loc să întărească încrederea în sine ea induce teama de eşec. Însă oare nu putem schimba ceva? Oare nu putem învăţa să folosim competiţia în mod pozitiv? Oare nu există cumva o cale de a integra armonios competiţia în viaţa copilului, astfel încât aceasta să devină una din cele mai eficiente metode de formare a perseverenței şi a spiritului de echipă?
Alexia încearcă din răsputeri să ia note mai mari decât colega ei de bancă. Luca a ieşit campion judeţean la şah şi acum se pregăteşte să intre în campionatul naţional. David se ia mereu la întrecere cu Matei, care aleargă cel mai repede în parc. Ce crezi, sunt aceşti copii fericiţi? Sunt ei relaxaţi? Este stima lor de sine ridicată? Au ei performanțe mai bune? Cu alte cuvinte, faptul că se află mereu în competiţie îi ajută pe aceşti copii cu ceva sau, dimpotrivă, le face mai mult rău?