Nici eu nu știu de ce mă întorc iar și iar la aceeași stare de tristețe, pentru că de fapt în prezent nu mai am de ce să fiu tristă, îmi spunea cineva. Îți sună cunoscut? Ai și tu tristeți persistente, neliniște permanentă, nervozitate fără motiv, gol interior, pesimism, pe care le duci cu tine dintotdeauna? Toate sunt poveri din copilărie, urme ale rănilor emoționale de atunci. Răni care nu s-au dus odată cu trecerea anilor ci s-au transformat în tipare de a gândi, de a reacționa, feluri de a fi. Observând încăpățânarea cu care aceste stări se declanșează iar și iar, te întrebi dacă le vei depăși de fapt vreodată sau dacă te vei lupta cu ele toată viața.
Chiar dacă toți am suferit în copilărie, suferințele nu au fost la fel. Ele au rădăcini diferite și duc la tipare diferite de a vedea lumea și pe noi înșine. Astăzi, drag adult împovărat de trecut, vreau să vorbim pe scurt despre fiecare tip de rană emoțională, în principal ca să știm să le recunoaștem și să facem diferența între ele. Iar în articolele viitoare le vom aborda mai în detaliu, așa cum merită.
Neglijența
Poate cea mai frecvent întâlnită rană a copilăriei comuniste este negijența, adică faptul că nu ți s-au îndeplinit nevoi emoționale de bază: să fii luat în brațe, alinat când sufereai, apreciat când făceai ceva bine, să ți se arate iubire. În cazuri mai grave, neglijarea s-a extins și la alte nevoi de bază: nu a stat nimeni să te îngrijească, să te țină curat, să te supravegheze, să te țină în siguranță.
Dacă ai fost neglijat, ai simțit că nu a fost nimeni acolo pentru tine ca să te vadă când ți-a fost greu și te-ai simțit singur pe lume.
Adulții din jurul tău erau ocupați sau nepăsători, absorbiți în problemele lor. Atmosfera din familie era rece sau tensionată și oricum nu stătea nimeni să îți explice ce se întâmplă cu cei din jur. Locul tău în familie era minuscul, probabil nu ți-ai găsit locul printre ei. Cu mintea ta de copil, ai intrepretat toată neglijența din jur ca fiind din vina ta, și cel mai probabil ai crezut că ei nu te bagă în seamă pentru că ești prea mic, neimportant sau plictisitor.
Pentru că cererile tale de atenție nu au fost îndeplinite ai renunțat să mai ceri, devenind închis în tine. Părinții au interepretat asta ca fiind cumințenie și nu au venit spre tine să întrebe ce faci sau cum ești. Tu, copil fiind, nu ai avut capacitatea de a ști ce îți lipsește însă ai simțit un vag sentiment de gol interior, de lipsă, dar care nu a putut fi explicat cu cuvinte (de fapt am nevoie de afecțiune dar nu primesc).
Sunt mai multe feluri de a răspunde la neglijare și o să vorbesc despre ele data viitoare dar cel mai frecvent, dacă ai fost neglijat, și ca adult trăiești deseori o senzație de neîmplinire, plictiseală, lipsă de sens, pe care o umpli cu plăceri facile (fiind predispus deci la dependențe). Pentru că nu ai fost considerat important nici tu nu te consideri așa, și te neglijezi și tu. Cum ai avut relații reci ai tendința să cauți tot parteneri distanți pentru că nu ști cum să trăiești în intimitate și așa ți se pare normal. Și, cel mai probabil, te lupți cu sentimentul permanent că nu e mare lucru de capul tău și că e normal să rămâi singur.
Neglijența, deci, e dată în esență de lipsa unor relații calde, atente la nevoile tale și transmite fundamental mesajul că nu ești suficient de important ca să meriți atenția adulților. Lipsa iubirii rămâne ca un gol interior greu de explicat, ca o imposibilitate de a te simți împlinit, ca o singurătate existențială.
Neglijența a fost întărită de felul în care se creșteau copiii atunci (nu îl ține în brațe că îl răsfeți, lasă-l să plângă că face plămâni, nu îi sufla în coarne prea mult), și părea o stare de fapt normală, o practică larg răspândită de a ne raporta la copii.
Respingerea
În cazul respingerii, dimpotrivă, ai fost văzut. Doar că părinților tăi nu le plăcea ce vedeau. Fie că ți-au reproșat defecte punctuale, fie că te-au considerat un copil rău în sine, ai avut mereu sentimentul că tu, ca ființă, ești fundamental rău, greșit sau defect și că ceva nu e în ordine cu tine. Și că, oricât încerci, nu vei fi niciodată suficient de bun, ca în sfârșit să obții acceptarea celor din jur.
Respingerea poate avea diferite forme, de la critică, ridiculizare, rușinare la bătaie de joc si abuz fizic (ca pedeapsă pentru răutatea ta).
În fața respingerii fie ai devenit un copil foarte docil, mereu atent la ce vor alții, făcând orice ca să fie acceptat, ori ți-ai asumat eticheta de rău, gras, urât, prost, și te-ai comportat ca atare, primind și mai multă respingere.
Dacă cei din jur te-au convins că ești rău/gras/urât/prost ai ajuns să te urăști profund pentru defectele ăstea și să te consideri un inadaptat. Indiferent dacă le ascunzi de ceilalți, te temi mereu că vei fi desconspirat și că toată lumea va vedea ce persoană oribilă ești de fapt. Din rușine sau vinovăție au apărut multe comportamente de auto-pedepsire și de multe ori te sabotezi, crezând că nu meriți să fii fericit.
Dacă ai avut resurse să respingi criticile lor ești probabil un războinic gata mereu să taxeze nedreptățile, pentru că ai fost și tu acolo și știi cum e. Oricum, faptul că te aștepți ca ceilalți să fie ostili cu tine te face să fii mereu cu garda sus și sunt șanse mari să fi devenit tu conflictual.
În esență, rana de respingere e dată de criticismul celor din jur și transmite mesajul că tu, ca persoană, ești defect, că ceva nu e în ordine cu tine sau că nu ești suficient de bun pentru cei din jur.
Respingerea a fost o practică așa frecventă pentru că a avut la bază ideea că dacă îi spui unui copil că e rău el se va ambiționa să îți arate că nu e așa (complet greșit) și se baza pe descoperirea forței rușinii de a disciplina.
Abandonul
Rana de abandon apare când a existat o relație bună cu o persoană de care erai atașat dar ea a dispărut brusc. Cu cât mai neașteptată dispariția persoanei cu atât mai mare rana. Abandonul emoțional nu a presupus neapărat plecarea fizică a cuiva cât faptul că a devenit indisponibil emoțional: poate mama a mai născut un copil și i-a acordat lui toată atenția, poate un părinte a devenit alcoolic si nu s-a mai jucat cu copilul, poate s-a supărat pe tine și nu ți-a mai vorbit, etc.
În lipsa unei explicații referitoare la plecarea adultului, copilul presupune că a făcut el ceva greșit din moment ce a plecat. Are un sentiment difuz de vinovăție și de neputință.
Abandonul generează emoții puternice de disperare, dor, lipsă. Copilul abandonat nu crede că este altcineva în stare să îi îndeplinească nevoile și este fixat doar pe persoana care îi lipsește. Spre deosebire de copilul neglijat, care nu a avut niciodată parte de iubire, cel abandonat știe cum e să ai o relație iubitoare cu cineva și pierderea îl doare și mai tare. Intensitatea sentimentelor dureroase date de abandon îl face pe copilul abandonat să se teamă să se mai apropie de cineva pentru că nu va mai putea suporta să îl piardă.
Ca adult cu rană de abandon vei avea o nesiguranță permanentă în relațiile cu cei apropiați, pentru că ți-e frică să nu îi pierzi. Îți faci numeroase scenarii despre ce ar putea păți, cum te-ar putea părăsi. Orice ceartă cu cei iubiți deschide pentru tine posibilitatea groaznică ca ei să plece, așadar mai bine eviți conflictul. De fapt, ca să nu plece, ești dispus să le faci pe plac și să renunți la nevoile tale pentru nevoile lor.
În mod fundamental, rana de abandon este dată de dispariția cuiva drag și generează emoții foarte dureroase de disperare, dor și teama ca ceilalți dragi să nu plece și ei.
Fiecare rană va genera credințe negative despre propria persoană și despre cei din jur, credințe care, deși se suprapun, au rădăcini diferite. Spre exemplu, în spatele credinței Nu sunt bun de nimic poate sta rana de neglijare (nu sunt bun de nimic pentru că nimănui nu i-a păsat vreodată de mine), rana de respingere (nu sunt bun de nimic pentru că tot ce fac e greșit) sau rana de abandon (nu sunt bun de nimic pentru că persoana dragă m-a părăsit, probabil s-a dus la cineva mai bun). E important să ne dăm seama de rana care stă la baza credințelor negative, pentru că și calea de vindecare e diferită: a vindeca credința că nu ești bun de nimic dacă ai fost neglijat presupune să înveți pentru prima dată să te apreciezi și să îți descoperi calitățile. Dacă ai avut rană de respingere, probabil trebuie să elimini etichetele pe care le-ai absorbit și să nu mai legi valoarea personală de ele. Dacă ai fost abandonat, ai nevoie de o înțelegere mai decvată a plecării celuilalt, care să te absolve de o vină pe care cel mai probabil nu ai avut-o. Dar anticipez, vorbesc despre vindecare….. hai să rămânem momentan la conștientizare și analiză, procese dureroase, dar fără de care nu putem avansa. Toți cei ce ati fost neglijați, o să încep chiar cu voi data viitoare!
(Sursa foto1 si foto2)