Adu-ţi aminte de ultima oară când te-ai simţit cu adevărat mândru de tine. Ce sentiment împlinitor ai trăit, nu-i aşa? Ce emoție plăcută este mândria! Acum, gândeşte-te la ultima oară când ai văzut un coleg cu adevărat mândru de sine însuşi. Nu-ți trezeşte această amintire şi o emoţie negativă, cât de mică? Când vedem mândria din exterior ne dăm seama că ea nu este întotdeauna bună, ci că are și o față întunecată. Astăzi vreau să vorbim despre ambele fețe ale mândriei.

Mândria cea bună

Faţa luminoasă a mândriei apare când când realizăm ceva deosebit, avem o performanţă sau ne întrecem pe noi înşine într-o anumită privinţă. Cu cât efortul depus este mai mare, cu atât şi satisfacţia succesului este mai mare. După ce realizăm ceva important ne relaxăm şi ne simţim bine în propria noastră piele. Avem o stare caldă de mulţumire interioară şi un respect de sine ridicat. Şi mai ales, prindem încredere în noi înşine şi deja începem să visăm la următoarele realizări. În urma unui succes ne simțim mai puternici, și această putere ne ajută să ne motivăm pentru următoarele scopuri de atins.

Însă aceasta mulţumire interioară nu se transformă în mândrie dacă nu simţim nevoia să arătăm şi celorlalţi realizarea noastră. Mândria apare atunci când există dorinţa ca şi ceilalţi să observe, să recunoască şi să aprecieze realizările noastre. Când dorim să împărtăşim cu ceilalţi bucuria succesului. Când vrem să se vadă, să se ştie cât de bucuroşi suntem.

Aşadar, pentru ca mândria cea bună să apară este nevoie de o realizare, de o satisfacţie interioară şi de dorinţa de a le arăta celorlalţi ce am făcut. Ea este o bucurie pe care vrem să o împărtăşim şi cu ceilalţi, pentru că o bucurie împărtăşită este mai mare. Mândria cea bună este un motor al motivaţiei pentru mai târziu şi o bază pentru stima de sine ridicată.

Mândria cea rea

Mândria cea rea apare când are alt scop decât împărtăşirea unei bucurii şi motivarea spre a face mai mult. Chiar dacă cel care o trăiește o simte la fel de plăcut ca mândria bună, pentru cei din jur ea este un motiv de invidie, de neplăcere sau chiar de suferință. Există mai multe forme ale mândriei rele. Iată la care dintre ele mă gândesc acum:

• Mândria fără realizări. Aceasta apare când există mulţumire de sine şi dorinţa de a le arăta celorlalţi această mulţumire, însă nu există realizări personale. În lipsa acestora, persoana mulţumită de sine şi dornică de afirmare se va mândri cu ceea ce are sau cu ceea ce este. Uită-te la mine, cât sunt de minunat! (în general). Priveşte ce lucruri am (pentru care nu am făcut nimic)! Dusă la extrem, aceasta mândrie stă la baza grandomaniei, narcisismului sau a cultului personalităţii. De ce este rea? Pentru că are ca singur scop hrănirea egoului celui care o simte. Şi pentru că întreţine o imagine iluzorie despre sine însuşi, care nu are bază reală. În acest caz, mândria înăbuşă o privire realistă asupra propriei persoane şi auto-critica sănătoasă, care ne face dornici să evoluăm. În plus, cei din jur se pot simți eclipsați sau intruzați de acești oameni.
• Mândria fără mulţumire de sine. Mulţi oameni vor să obţină performanţe doar pentru a le arăta celorlalţi că sunt valoroşi. De obicei, ei se mândresc cu propriile realizări la cei care nu au încredere în ei, şi care le transmit mesajul: ”Nu te accept decât dacă faci ceva deosebit”. Acesta este cazul copilului respins de părinţi care trage din greu să obţină o performanţă, pe care o aduce ca pe un trofeu părinţilor. Copilul obţine performanța însă aceasta nu este pentru mulţumirea lui interioară, ci pentru a obţine în sfârşit acceptarea părinţilor. Această formă de mândrie este rea pentru că nu îi creşte stima de sine copilului ci îl face şi mai dependent de aprecierile celorlalţi. Performanţa copilului nu vine din plăcerea de a face, ci este mai degrabă un sacrificiu pentru părinţi.
• Mândria ca formă de umilire a celorlalţi. În situaţii de competiţie, multe persoane îşi etalează succesul ca să le arate celorlalţi că sunt înfrânţi. Cred că ştii situaţia în care un copil câştigă la un joc şi pur şi simplu îi face în ciudă celuilalt cu succesul său. În acest caz, el nu este mândru ca să împartă bucurie ci ca să îi creeze celuilalt sentimentul că este înfrânt. Aceasta mândrie este rea pentru ceilalţi, care se simt umiliţi şi invidioşi.

Din păcate în zilele noastre nu se prea vorbeşte despre partea întunecată a mândriei. Suntem încurajaţi să creştem copii mândri de ei înşişi pentru că vrem beneficiile mândriei: încredere în sine, mulţumire de sine, satisfacţie. Am trecut de la extrema în care mândria era considerată un păcat în cea în care ni se spune că este o emoţie mereu bună.

Însă mândria nu este mereu bună, și mai ales nu este bună în exces. Nu de dorim copii prea mândri, mereu mândri. Ştii de ce? Pentru că mândria este în balanţă cu o altă trăsătură, la fel de valoroasă: modestia. Şi, dacă balanţa înclină doar într-o parte, cealaltă are de suferit. Dacă un copil este prea mândru de sine însuşi nu mai poate fi conştient de contribuţia celorlalţi la succesul lui, adică nu mai poate fi recunoscător. Invers, un copil care este prea modest îşi ignoră propriile calităţi, eforturile depuse pentru a reuşi. Mândria şi modestia, iată o balanţă cu 2 valori.

Așadar, cea de-a cincea emoție de primăvară nu este chiar atât de luminoasă pe cât credeam. Să o lăsăm să înflorească din plin? Să o cam retezăm? Să o smulgem din rădăcină și să creștem în locul ei modestia? Este alegerea ta în favoarea cui înclini balanța. …. sau, poate este doar o chestiune de echilibru.

(Sursa CC photo by Jessica lucia)