Nu ştiu dacă ştiai deja, dar există în tine un punct sensibil, care te face extrem de vulnerabil. Un punct care, la cea mai mică atingere, începe să doară. De cele mai multe ori îl atinge din greşeală copilul tău, prin felul lui de a fi. Uneori îl zgândări şi tu, când eşti supărat pe tine. Şi, din păcate, mai ştiu să îl atingă şi cei care, în funcţie de propriile interese, vor să-ţi vândă leacuri împotriva durerii. Drag părinte, punctul tău sensibil se numeşte vinovăţie şi poate că e vremea să începi să te vindeci.

În primul rând, vreau să-ţi spun că te compătimesc: deşi te străduieşti din greu să-i fie bine copilului şi renunţi la o grămadă de lucruri pentru el, totuşi nu culegi roadele strădaniei tale. Spre deosebire de toate generaţiile de părinţi de dinainte, a ta este atent evaluată şi pusă la zid pentru cea mai mică greşeală. Astăzi, ţi se arată foarte clar cum orice pas greşit pe care îl faci îl va afecta negativ pe copil. Astăzi, orice decizie pe care o iei este posibil să nu fie bună pe termen lung, şi nu mai ai voie să treci cu vederea ce alimente îi dai, ce jocuri îi iei, la ce grădiniţă îl duci, la ce cursuri îl înscrii, etc. Pentru că ai acces la informaţie nu mai ai voie să greşeşti, să fii ignorant, să-ţi creşti copilul la întâmplare.

Aşa că, fără să vrei, în fiecare zi aduni greşeli şi vinovăţii: aflii că nu trebuia să îi dai lapte praf, că nu trebuia să îl forţezi să meargă la grădi, că trebuia să îl iei în braţe când era nervos, că el nu are nici o vină și doar părinții sunt vinovați, etc. Şi, pe măsură ce vinovăţiile se adună încet, te zbaţi tot mai mult să scapi de ele. Eşti şi mai vigilent şi te sacrifici şi mai mult pentru binele lui.

Uneori, efortul tău se vede şi copilul tău pare fericit şi lipsit de griji. Evoluează frumos şi obţine rezultate. Asta te face mândru, însă trebuie să rămâi mereu în alertă, să menţii mereu ștacheta sus.

Însă, alteori, ca un făcut, strădaniile tale nu dau roade. Copilul tău este departe de a fi aşa cum îţi doreşti, ceilalţi se uită la el şi te judecă pe tine. Uneori te saturi să te tot chinui fără nici un rezultat şi simţi că pur şi simplu nu mai poţi. Aşa că îţi pierzi răbdarea şi ţipi la el. Îl împingi, poate îl şi pocneşti. Îl respingi, îl ameninţi. Începi să îl urăşti, şi acest sentiment îngrozitor te face să te urăşti şi pe tine şi să te simţi un ratat. În acele momente, vinovăţia este atât de dureroasă încât îţi vine să urlii.

Drag părinte vinovat, aş vrea să-ţi iau din spate greaua povară a vinovăţiei, să mi-ar plăcea să pot să-ţi spun că nu este vina ta pentru felul în care se poartă copilul tău acum. Îţi văd buna intenţie, îţi văd strădaniile de a te dedica lui, înţeleg că faci tot ce poţi ca să-l ajuţi.

Însă ştii bine că nu pot să te dezvinovăţesc. Nu pot să-ţi spun că faci bine ce faci pentru că, în mare parte, chiar eşti vinovat pentru felul în care se poartă copilul tău acum. Fără să vrei, îi creezi şi accentuezi problemele, chiar dacă e ultimul lucru pe care ţi-l doreşti. O mare parte din comportamentele lui chiar sunt urmarea greşelilor tale.

Aşadar, nu pot să te absolv de vinovăţie, doar pentru că ai intenţii bune. Însă pot totuşi să te ajut să-ți scazi nivelul vinovăției, mai ales că ea, de cele mai multe ori, nu este ancorată în realitate. La baza vinovăţiei copleșitoare sunt câteva lucruri greşite pe care ţi le spui în continuu. Lucruri care ţi se inoculează în fiecare zi, direct sau indirect, aşteptări nerealiste pe care le preiei şi le faci să fie o parte din felul tău de a gândi. Acestea sunt prescripţii rigide despre cum trebuie să fii ca părinte şi toate îl au în centru pe păcătosul, constrângătorul cuvânt Trebuie.

Trebuie să fiu mereu răbdător cu copilul meu

Trebuie să iau mereu deciziile bune cu privire la creşterea lui

Trebuie să îi ofer tot ce are nevoie

Trebuie să îl iubesc în fiecare moment

Adică, cu alte cuvinte, Trebuie (şi pot) să fiu un părinte perfect.

Poate nu ţi se cere în mod explicit perfecţiunea, însă în mod sigur nu ţi se tolerează greşelile. Nu-ţi spune nimeni direct că trebuie să fii perfect, dar ţi se dau exemple de părinţi învingători, care fac totul bine. Eşti mereu comparat cu ei, eşti pus în competiţie cu ei. Ţi se arată în mod obsesiv cât de departe eşti de a fi un părinte bun (da, faci asta bine, dar totuşi…). Eşti avetizat că, dacă nu îi oferi copilului tot ce are nevoie, îi laşi sechele şi îi distrugi viitorul. Cu alte cuvinte, ţi se arată în continuu că nu eşti suficient de bun, şi eşti presat să fii mereu mai bun.

Însă tu nu ai cum să fii perfect, indiferent cât încerci. Culmea, nu poţi fi nici măcar un părinte foarte bun. Nu poţi, ori din cauza trecutului tău ori a contextului actual. Uite, o să încerc să-ţi arăt asta. Mai mult ca sigur, te regăseşti în cel puţin una din situaţiile de mai jos:

• Ai crescut într-o familie disfuncţională. Chiar dacă nu eşti conştient, certurile, abuzurile, neglijența din familia ta au lăsat urme asupra ta. Ţi-au format un model greşit referitor la ce înseamnă familia, la ce înseamnă să fii părinte. Mai mult, ţi-au creat frici cu privire la rolul tău de părinte, care te fac să te plasezi în extrema opusă faţă de părinţii tăi (şi aceasta extremă este la fel de greşită, chiar dacă e la polul opus). Dacă nu te-ai ocupat serios de propriile tale probleme din trecut, sunt şanse mari ca ele să apară aproape neschimbate şi în prezent, şi să îţi afecteze relaţia cu copilul. Nu ai cum să fii un părinte perfect cât timp contaminezi prezentul cu problemele din trecut.
• Nu ai destul timp pentru copilul tău. Dacă nu ai norocoul să te fii născut într-o familie înstărită, acum mergi şi la serviciu, faci şi treburi casnice şi trebuie să ai şi timp pentru copil. Forţat de împrejurări, petreci prea puţin timp cu copilul, şi acesta tânjeşte după atenţia şi prezenţa ta. Chiar şi când eşti lângă el eşti de fapt aşa de preocupat să recuperezi din treburi încât nu ai cu adevărat răbdarea şi dorinţa de a te juca cu el. Sigur, încerci să te răscumperi oferindu-i toate lucrurile pe care le pofteşte, însă ştii şi tu că acestea nu pot cu adevărat să te înlocuiască. Nu ai cum să fii un părinte perfect cât timp nu petreci suficient de mult timp cu copilul tău.
• Trăieşti într-un cuplu disfuncţional. Din momentul în care apare primul copil, cuplul se zguduie din temelii. În majoritatea cuplurilor proaspăta mama devine indisponibilă faţă de soţul ei iar acesta, neavând ce face, se retrage emoţional. În timp, el devine tot mai absent (rezumându-se la a aduce bani şi evitând ocupaţiile casnice), iar ea se încarcă cu treburi, pe care le face cu preţul frustrărilor şi al reproşurilor. În majoritatea cuplurilor, apropierea fizică şi emoţională dintre soţi cade pe locul o sută, după copil, serviciu, responsabilităţi casnice, activităţi recreative. Discuţiile se rezumă la treburile urgente, şi nu mai este timp pentru intimitate şi apropiere. Copilul simte şi el depărtarea şi tensiunea dintre părinţi, şi acest lucru îl afectează. Nu ai cum să fii un părinte perfect cât timp contribui la construirea unui mediu familial tensionat sau rece.
• Nu îţi cunoşti copilul. Din păcate, nimeni nu te-a informat temeinic despre caracteristicile fiecărei vârste, despre nevoile diferite ale copilului şi despre felul în care vede el lumea. Cunoştinţele tale în domeniul psihologiei copilului sunt fragmentare, şi, cel mai probabil, contaminate de idei greşite. Din această cauză nu îţi poţi înţelege copilul şi nici nu ştii cum să reacţionezi mai bine când are vreo problemă. Astfel, sunt şanse mari să nu îi fii alături aşa cum are nevoie. Nu e vina ta, însă nu ai cum să fii un părinte perfect dacă nu înţelegi exact care sunt caracteristicile vârstei copilului tău.

Cel mai probabil acum, că ţi-am spus asta, ai un gust amar, poate eşti chiar puţin iritat. Nu vreau să te fac să te simţi aşa, ci ţi le-am spus în speranţa în care te trezesc la realitate. Iar realitatea pe care ar fi bine să o accepţi este că, în condiţiile prezente, nu poţi fi un părinte perfect. Nu poţi fi nici măcar foarte bun.

Însă, dacă îţi ajustezi aşteptările la realitate, poţi ajunge un părinte suficient de bun pentru copilul tău. Adică un părinte care, cu bune şi cu rele, reuşeşte să-i formeze copilului trăsături bune de caracter și care are o relație apropiată cu el. Un părinte care, deşi ştie că nu este perfect, nu se dispreţuieşte pentru limitările sale, nu se simte copleşit, ci se adaptează şi face ce poate.

Dacă renunţi cu adevărat la presiunea de a fi perfect, vinovăţia ta va scădea, până la nivelul la care te mobilizează să-ţi repari greşelile. În loc să vrei să le faci pe toate, vei alege în mod realist 2-3 lucruri pe care le poţi îmbunătăţi în relaţie cu copilul. Lucruri simple, dar importante, şi mai ales, pe care chiar le poţi face.

• Dacă renunţi la iluzia de a fi un părinte model vei alege 2-3 calităţi pe care le ai deja şi care te fac un bun părinte. Poate nu o să fii niciodată genul de părinte din reclame, dar sigur ai câteva calităţi pe care le poţi pune în valoare în relaţia ta cu copilul.
• Dacă renunţi la ambiţia de a ajunge expert în creşterea copilului, devorând la întâmplare informaţii de pe net, poţi căuta ajutor de specialitate când chiar te împotmoleşti. Uneori, o părere avizată şi obiectivă te poate ajuta să îţi înţelegi copilul şi îţi poate arăta concret cum să te apropii de el.
• Şi, nu în ultimul rând, dacă renunţi la iluzia că poţi scăpa de vinovăţie, vei învăţa cum să trăieşti cu ea. Mereu vei face greşeli în relaţie cu copilul, cu tine şi cu ceilalţi. Mereu vei avea pe suflet câte o apăsare, câte un reproş. Aşa că învaţă să foloseşti vinovăţia ca pe un aliat, care îţi semnalizează că trebuie să schimbi ceva, că e momentul să repari o greşeală.

Drag părinte vinovat, om fiind, eşti doar o părticică imperfectă dintr-o lume imperfectă. Poţi închide ochii şi să visezi că totul e perfect, însă nu te mira dacă te vei împiedica la fiecare pas. Mai bine deschide-i, trage adânc aer în piept şi învaţă să trăieşti în realitate.

(Sursa foto1 si foto2)