Adu-ţi aminte ce spuneau cei din jurul tău despre tine când erai mic. Etichete pe care ţi le tot repetau, cuvinte cu care te descriau în faţa altora: Încăpăţânat. Cuminte. Obraznic. Nesimţit. Leneş. Deştept. Frumoasă. Mocăit. Acum gândeşte-te la tine în prezent: câte din acele cuvinte încă ţi se mai potrivesc? Ce etichete s-au agăţat de tine şi nu ai reuşit să scapi de ele nici în ziua de azi? Chiar, cum se face că unele cuvinte sunt atât de puternice încât ne urmăresc ani în şir?
Toată lumea ştie din experienţă cât de dureroase sunt etichetele negative. Toată lumea ştie că nu e bine să le punem etichete copiilor. Şi totuşi, puţini sunt cei care reuşesc să n-o facă. Acest lucru se întâmplă din cauză că acţiunea de a eticheta este cât se poate de firească. Ea porneşte din observaţiile repetate, de cele mai multe ori corecte, asupra copiilor. Copilul fricos chiar este mai temător decât ceilalţi, cel obraznic chiar are probleme cu impulsivitatea, cel încăpăţânat chiar vrea să-şi impună voinţa asupra celorlalţi, etc.
Chiar şi când îşi propun să nu-şi eticheteze copilul, mulţi se trezesc că le ies din gură anumite aprecieri despre el, care, ca un făcut, sunt imediat absorbite de către copil. Din dorinţa de a evita cu totul etichetele, unii părinţi refuză explicit să le ofere copiilor orice fel de evaluare. Astfel, când copilul întreabă: eu sunt cuminte sau obraznic? ei răspund: tu cum crezi că eşti? Deşi această metodă ar trebui să dea roade, în realitate aceşti copii nu sunt deloc liniştiţi, ci îi provoacă constant pe părinţi să le pună o etichetă. E ca şi cum copiii ar avea nevoie de aprecierile noastre faţă de ei. Oare de unde receptivitatea asta la etichete?
Nevoia copilului de a fi etichetat
Nevoia de a fi etichetat izvorăşte din nevoia copilului de a-şi forma imaginea de sine. Imaginea de sine se formează treptat, cam din al treilea an de viaţă. Principalul mecanism al ei este interiorizarea aprecierilor făcute de cei din jur. Copilul nu are cum să ştie cum este el ca şi persoană şi nu poate încă să se auto-evalueze, aşa că are nevoie de aprecieri din exterior. Acestea sunt cărămizile cu care începe să-şi construiască imaginea de sine. Treptat, acestora li se adăugă şi alte cărămizi, formate din observaţiile personale referitoare la propria persoană (sunt blond, sunt puternic, sunt liniştit). Şi mai târziu, aproape de pubertate, copilul va începe să-şi formeze un filtru prin care să judece cât de adevărat este ce se spune despre el. Însă până atunci el va prelua fără discernământ toate etichetele care i se pun.
Mai mult decât atât, eticheta conţine şi o aşteptare implicită referitoare la felul în care se va purta copilul. Mă aştept să fii cuminte, obraznic, liniştit, etc. Copilul preia aceste aşteptări şi îşi modifică comportamentul, astfel încât să se potrivească cu eticheta. E ca şi cum ar spune: dacă mama zice că sunt harnic, înseamnă că aşa sunt. Copiii harnici îşi strâng jucăriile. Aşa voi face şi eu, pentru că sunt harnic.
Aşadar, în calitate de cărămizi ale imaginii de sine, etichetele au un rol important pentru copil. Tocmai de aceea trebuie să luăm în calcul 3 probleme fundamentale care vin odată cu etichetările.
Care este problema cu etichetele?
- Rigiditatea etichetelor.
Prima problemă fundamentală cu etichetările este că sunt generalizări, şi orice generalizare este în sine greşită. Un copil nu are cum să fie mereu bun, mereu cuminte, rău, încăpăţânat, etc. În unele situaţii va fi aşa, în altele nu. Însă, când i se pune o etichetă, copilul crede automat că aşa este el, ca şi persoană, mereu. El preia eticheta în mod absolut şi rigid, ca şi cum este un adevăr fundamental, care nu poate fi contestat. Întreabă un copil “rău” de 4 ani de ce este aşa, şi el va spune că aşa este el, aşa s-a născut. Întreabă-l dacă se va schimba, şi îţi va spune că nu, pentru că aşa e el. Chiar dacă noi punem etichete într-un anumit context, copilul le preia ca şi cum ele sunt caracteristici de neschimbat ale sale. El nu ştie să le adapteze, nu ştie să le vadă în mod relativ. Sunt ca niște cărămizi rigide, care nu pot fi modelate.
- Problema etichetelor negative
Toţi părinţii care le pun etichete negative copiilor o fac în speranţa că aceştia vor fi deranjaţi de etichetă şi vor dori să dovedească că nu sunt aşa. Însă copiii nu gândesc aşa! Nu e ca şi cum copilul îşi spune: eu cred doar ce se spune bun despre mine, şi nu bag în seamă ce se spune rău. Dimpotrivă, el gândeşte: dacă asta spun cei mari despre mine, înseamnă că aşa sunt. Sigur sunt rău, obraznic şi neascultător. Bineînţeles, etichetele negative îi deranjează pe copii, îi rănesc. Uneori, suferinţa produsă de ele îi face să se revolte faţă de cei care le pun respectivele etichete. Însă această revoltă nu înseamnă şi că micuţul nu crede şi nu preia eticheta!
Dacă realizezi că o etichetă negativă este asimilată exact la fel ca una pozitivă, observi că apare o mare problemă: practic, ea întăreşte comportamentul negativ al copilului, deoarece conţine aşteptarea ca el să se poarte aşa şi în continuare. Spunându-i unui copil că e obraznic, îi transmiţi şi faptul că te aştepţi ca el să fie în continuare obraznic. El, ca un copil care ascultă ce spun ceilalţi despre el, se va purta conform etichetei. Noul lui comportament va întări şi mai mult eticheta de obraznic, şi uite-aşa te trezeşti cu un copil covins că aşa e el ca fiinţă, obraznic. Şi ce poate să facă un copil absolut obraznic în afară de obrăznicii?
- Dez-etichetarea
Cea de-a treia problemă fundamentală cu etichetarea are legătură cu impactul acestora pe termen lung. Să luăm o etichetă negativă pe care încă o mai simţi (dureros) în prezent. Cel mai probabil, persoana care ţi-a pus-o iniţial nu mai este lângă tine, sau cel puţin nu ţi-o mai spune şi în prezent. Ceilalţi din jur poate nici nu ştiu că tu ai această etichetă, pentru că încerci să o ascunzi cât mai bine. Însă, în adâncul tău, eşti convins că ea este adevărată. Ştii cu precizie fiecare situaţie în care chiar te porţi aşa (şi te doare când te observi), şi ignori situaţiile în care, dimpotrivă, te porţi invers. Chiar dacă eticheta nu-ţi mai este repetată din exterior, tu continui să ţi-o repeţi singur, să te auto-convingi mereu de veridicitatea ei. Cea de-a treia problemă cu etichetele este că nu ne învaţă nimeni cum să ne dez-etichetăm singuri. Prea puțin ne oferim şansa să ne eliberăm de ele, să le judecăm critic şi să le izgonim. Pur şi simplu le ducem după noi ca pe nişte poveri, fără să ne oprim şi să ne uităm cu atenţie la ele.
Cum scăpăm de etichete?
Aşadar, dacă privim în ansamblu, etichetele fac mai mult rău decât bine. Copilul are nevoie de aprecieri despre el, dar nu de etichete rigide şi împovărătoare. Cel mai probabil însă, de el s-au lipit deja câteva etichete. Aşa că hai să vedem cum scăpăm de ele (de dragul simplităţii, vom folosi ca exemplu eticheta standard obraznic):
- Relativizează etichetele. Ajută-ți copilul să facă trecerea de la întotdeauna la uneori și câteodată. Ori de câte ori apare în discuție un cuvânt etichetă, spune-i copilului că nimeni nu este întotdeauna așa. Nu există copii care sunt în sinea lor obraznici, ci doar copii care uneori se poartă aşa. Nu există copii mereu obraznici, doar copii care câteodată fac obrăznicii. În plus, arată-i că orice copil face uneori obrăznicii, însă asta nu înseamnă că este un obraznic de la natură.
- Leagă etichetele de context. Arată-i copilului în ce momente primeşte această etichetă: când faci asta, cred despre tine că ești așa. Când alergi de lângă mine pe stradă eu spun că eşti obraznic. Dimpotrivă, când mă ţii de mână pe stradă, eşti foarte cuminte. Astfel, el va înțelege că nu îl evaluezi pe el ca persoană, ci doar comportamentul lui.
- Redu puterea etichetelor. Asigură-l pe copil că aprecierile cuiva nu sunt adevărul absolut. Faptul că cineva ţi-a spus că eşti obraznic nu înseamnă că e adevărat. Uite, ceilalţi (enumeră cine) nu credem că eşti aşa, dimpotrivă.
- Dă-i posibilitatea unui nou început. Chiar dacă copilul a primit o etichetă, asta nu înseamnă că e obligat să o poarte mereu. Etichetarea poate avea și un sfârșit, clar stabilit. Uite, eu am crezut despre tine că eşti obraznic, însă ştiu că tu nu eşti aşa, în sufletul tău. Eu cred că tu nu mai vrei să fii obraznic, şi de acum încolo o să-mi arăţi asta. Folosind aşteptările pozitive, întăreşte orice mic comportament pozitiv care contrazice eticheta.
- Ignoră pe cât posibil comportamentele care confirmă eticheta negativă. În loc să te fixezi pe comportamentele care confirmă eticheta, învaţă să le ignori. Dacă este ceva grav şi nu poţi ignora, relativizează comportamentul: Observ că azi încă te-ai comportat aşa, dar ştiu că ai făcut-o din greşeală, ci nu pentru că mai eşti obraznic.
În ceea ce privește etichetele pe care ți le spui singur, eliberarea constă în primul rând în observarea cât mai obiectivă a propriilor comportamente. Observă situațiile în care te porți conform etichetei, dar mai ales pe cele în care te porți contrar acesteia. În timp, vei descoperi că ai în tine și capacitatea de a fi altfel decât eticheta și că multitudinea de acțiuni ale tale nu pot fi descrise corect printr-un singur cuvânt. Iar în dățile în care chiar te porți conform etichetei nu-ți rămâne de făcut decât să te accepţi necondiţionat. Da, uneori chiar eşti aşa cum te temi să fii, uneori chiar greşeşti. Însă, om fiind, nu ai cum să nu greşeşti. Lasă vinovăţia excesivă deoparte şi dă-ţi voie să trăieşti cu tine, imperfect fiind.
Iar acum, pentru că ştiu că eşti un părinte foarte ascultător (uneori) şi deschis la minte (câteodată), îţi las misiunea de distrugător de etichete. Observă-le, vânează-le și distruge-le, astfel încât să te eliberezi și pe tine dar și pe cei care le cad prizonieri!
