Nervii. Ţipetele. Protestele prelungite. Datul din picior. Plânsul în gura mare. Ce minunată ar fi viaţa fără ele! Ce bine ar fi ca ele să dispară, iar tu şi copilul să vă jucaţi în armonie întreaga zi! Imaginează-ţi cum te-ai simţi când el ar veni spre tine şi, îmbrăţişându-te, ţi-ar spune că eşti un părinte minunat! … dar, gata cu visatul! În viaţa reală copilul tău e supărat. E supărat acum şi sigur va mai fi supărat dintr-o mie de motive de acum încolo. Va fi nervos şi pe bună dreptate dar şi din motive nejustificate. Aşa că, dacă chiar vrei să fii un părinte minunat, suflecă-ţi mânecile şi învaţă ce să faci când copilul tău este plin de emoţii negative.
Cum am mai zis deja, felul în care reacţionezi atunci când copilul tău este furios/trist/supărat îl blochează sau dezvoltă emoţional. Dintre cele 4 tipuri de reacţie la emoţiile negative ale copilului, doar una îl ajută pe termen lung. Ţi-am promis că îţi voi vorbi despre ea şi, iată, a sosit momentul să o studiem în detaliu. Pentru a o înţelege mai bine, o vom împărţi în 5 paşi, deşi în viaţa reală nu există o diferenţiere clară între aceştia.
Pasul 1: Conştientizează când apare emoţia negativă
Practic, în acest pas nu trebuie să faci nimic, ci doar să îţi dai seama când copilul tău începe să se simtă rău. Indiferent dacă vei alege să faci ceva sau nu în privinţa asta, este important să înveţi cum arată copilul tău când începe să fie furios, trist, supărat sau speriat.
Acest pas simplu este esenţial pentru că îţi permite să intervii înainte ca emoţiile copilului să escaladeze, adică înainte ca el să fie atât de luat de val încât să îşi piardă controlul.
Cât timp unor părinţi le vine foarte uşor să detecteze micile schimbări de dispoziţie ale copilului, altora le este chiar greu să-şi dea seama cum se simte acesta. Ei pur şi simplu spun că nu ştiu ce e cu copilul şi ce este în mintea lui. De cele mai multe ori, aceşti părinţi nu au fost obişnuiţi să acorde atenţie emoţiilor în general, fie că sunt ale lor fie că sunt ale altora.
Dacă şi tu simţi că îţi este greu în această etapă, iată câteva exerciţii prin care poţi învăţa să recunoşti mai bine atât emoţiile copilului cât şi pe ale tale.
Cum mă văd eu, cum mă văd ceilalţi
Pasul 2: Decide dacă în această situaţie poţi fi disponibil pentru copil
În al doilea pas trebuie să-ţi dai seama dacă acesta este un moment potrivit să-l înveţi pe copil cum să se descurce cu propriile emoţii. Uneori, indiferent cât de mult ţi-ai dori să fii alături de copil nu poţi, pentru că eşti presat de timp, eşti prins într-o altă activitate mai urgentă sau pur şi simplu eşti prea nervos. În acele momente cel mai bine este să îi spui copilului că îţi dai seama cum se simte însă nu poţi face nimic pentru el acum, ci veţi discuta despre asta mai târziu (preferabil să îi şi spui când). Iar apoi, pune în practică soluţia care ştii că funcţionează cel mai bine, pe termen scurt.
Cel mai important în această etapă este să fii sincer cu tine însuţi. Dacă nu eşti disponibil pentru copil însă faci un compromis (pentru că te simţi vinovat), sunt şanse mari să nu îţi iasă: fie îţi vei pierde repede răbdarea, fie vei încerca să îi minimizezi grijile, fie îţi va sta mintea în alt loc. Copilul va începe să se deschidă în faţa ta însă, văzând că nu eşti acolo pentru el, se va simţi trădat sau neînţeles şi cel mai probabil îşi va accentua emoţiile negative.
De asemenea, ia în considerare şi intensitatea emoţiilor copilului din acele momente. Dacă este deja în plină emoţie (ţipă, plânge în hohote, loveşte) aşteaptă până se linişteşte puţin, pentru că altfel nu te ascultă şi din oficiu va spune nu la orice îi spui.
Pasul 3: Ascultă-ți copilul cu cât mai multă empatie
Dacă ai decis că este un moment bun şi poţi fi alături de copilul tău, începe prin a-l asculta. Ascultarea nu poate fi făcută fără o atitudine de acceptare, prin care îi transmiţi copilului faptul că nu vrei să îl pedepseşti sau cerţi, ci doar să-l înţelegi.
Învață cum să asculţi empatic cu ajutorul exerciţiului Sunt aici pentru tine.
Coboară la nivelul lui, astfel încât să înţeleagă că sunteţi egali şi lasă-l să îţi spună ce se întâmplă cu el.
După ce copilul spune motivele pentru care se simte nervos/trist, este foarte posibil să cazi într-una din cele două capcane în care cad majoritatea părinţilor: fie nu-l crezi, fie treci direct la o soluţie.
În prima capcană cazi când nu-ţi vine să-i crezi motivele. Într-adevăr, uneori copiii chiar inventează motive pentru a-şi justifica supărarea, şi tu îţi dai seama de asta. Însă faptul că motivul e inventat nu înseamnă că şi supărarea este inventată! Doar că, uneori, copiii pur şi simplu nu-şi dau seama ce-i supără de fapt, şi aleg motivul cel mai la îndemână. Sau nu vor să-ţi spună care este adevăratul motiv, de teamă că nu vor fi înţeleşi.
În această situaţie, este important să ajungi în spatele paravanului, adică să-l ajuţi pe copil să-şi dea seama mai bine ce-l supără de fapt. Aşadar, începe prin a-l lua în serios când îţi spune primul motiv, chiar dacă ştii că nu este vorba doar despre asta. Dacă el va primi atenţia şi încrederea ta, cel mai probabil se va deschide şi va începe să-ţi spună mai multe despre lucrurile care-l deranjează. Ascultă-l cu răbdare şi apoi întreabă-l ce altceva îl mai supără. Încercaţi împreună să vă daţi seama de toate motivele care-l supără.
Dacă tu ştii de fapt ce îl supără dar el nu-şi dă seama, poţi să îi spui ce crezi tu, însă doar după ce el şi-a epuizat toate ideile. Iar dacă copilul refuză interpretarea ta, chit că tu chiar crezi în ea, respectă-i decizia şi nu încerca să i-o impui.
În cea de-a doua capcană cazi când treci direct la soluţie. Nu vreau la bunica, zice copilul, şi tu îi spui direct: bine, stai acasă. Sau Mi-e frică de doctor şi tu îi spui Nu are de ce să-ţi fie frică. Mulţi părinţi fac asta pentru că se simt responsabili să le rezolve copiilor problemele sau pentru că îi doare când copilul suferă (de multe ori când îl întrebi pe copil ce-l supără el începe să plângă şi mai tare). De aceea, ei vor să îl scoată pe copil din suferinţă şi să îl ajute repede. Însă, în felul acesta, copilul se simte neînţeles şi, chiar dacă acceptă soluţia propusă de tine, tot nu învaţă să-şi rezolve singur problema.
Aşadar, în loc să treci direct la soluţie continuă să explorezi problema, astfel.
Pasul 4: Descoperă emoţiile, motivele şi nevoile copilului tău.
Explorarea problemei înseamnă de fapt să-l ajuți pe copil să-și dea seama cum se simte, de ce face anumite lucruri și ce nevoi are. Adică îl ajuţi să dea un sens propriei supărări. Dacă reuşeşti să faci asta, copilul se va înţelege mai bine şi în plus va descoperi că are o problemă, la care nu a găsit încă o rezolvare. Hai să înţelegem mai bine ce presupune această etapă printr-un exemplu:
Plângând, copilul spune: – Nu vreau să merg la școală!
Părintele observă supărarea lui, se apleacă la nivelul lui şi îl întreabă cu seriozitate: – De ce nu vrei?
– Pentru că toţi copiii râd de mine!
– Hmmm, poţi să îmi spui cine mai exact râde de tine?
– Maria şi Roxana.
– Poţi să-mi povesteşti când au râs de tine?
– Da, ieri, când ne jucam, şi au spus că jucăriile mele sunt urâte.
– Şi cum te-ai simţit atunci?
– Groaznic!
– Groaznic, adică dezamăgită? Tristă? Trădată? Geloasă?
– Cred că trădată, pentru că Maria fusese prietena mea înainte să fie prietena Roxanei (spunând asta este vizibil supărată şi începe să plângă mai tare).
– Înțeleg…. şi ce ai făcut atunci?
– Le-am spus că sunt rele şi că nu mă mai joc niciodată cu ele!
– Si apoi?
– Apoi am plecat.
– Şi cum te-ai simţit?
– Și mai groaznic.
– Înţeleg….ce ai fi avut nevoie atunci?
-As fi vrut să mă duc la ele şi să le spun că sunt rele.
(Calm, fără să îi spună că nu e bine) –Şi ce ai fi rezolvat aşa?
– Ar fi înţeles cât de mult m-am supărat pe ele.
-Aham, deci înţeleg că ai vrea ca ele să ştie cât de mult te deranjează când râd de tine.
-Da!
-Si ce altceva ai mai fi vrut?
– Să se joace cu mine!
– Bine, deci înţeleg că ţi-ar plăcea să ştii cum să le faci să se joace cu tine.
– Exact!
Precum vezi, în acest mic dialog părintele doar încearcă să-şi ajute copilul să înţeleagă mai bine cum se simte, ce doreşte şi ce nevoi are. Părintele nu îi spune copilului că a greşit sau că a făcut bine, nu-i dă sfaturi, ci doar îl ajută pe copil să-şi dea seama care este miezul nemulţumirii sale. În exemplul nostru, problema fetiţei este că nu ştie ce să facă atunci când este respinsă de prietenele ei şi nu ştie cum să le facă să se joace cu ea.
Această etapă se termină cu bine dacă copilul identifică o problemă şi începe să caute soluţii. Totodată, dacă s-a simţit înţeles, şi emoţiile negative vor scădea în intensitate, iar copilul va fi receptiv să caute soluţii.
Ajută-ți copilul să îşi recunoască mai bine propriile emoţii:
Cum se simte iepuraşul Urechilă?
Ajută-ți copilul să înţeleagă mai bine motivele din spatele acţiunilor sale.
Pasul 5: Caută soluţii şi pune limite
Probabil, cea mai dificilă parte în pasul de mai sus este când trebuie să-ţi asculţi copilul cum își explică comportamentele negative, fără să îl cerţi. Însă, chiar dacă ne ascultăm copilul şi înţelegem ce nevoi are, asta nu înseamnă că vom fi de acord cu orice comportament de-al lui. De cele mai multe ori, la frustrare, copiii încalcă limitele: lovesc, jignesc, etc. Este de datoria noastră să le explicăm că aceste comportamente nu sunt permise şi să îi ajutăm să înţeleagă de ce nu avem voie să facem asta. Cu alte cuvinte, abia în acest pas putem pune limite, fără ca micuţul să protesteze la ele. Dacă el s-a simţit înţeles şi ascultat, dacă şi-a dat seama că are o problemă, e mult mai simplu să înţeleagă de ce felul în care a reacționat până acum nu funcționează.
Odată ce copilul înţelege de ce nu este bine să facă unele lucruri, putem începe să căutăm soluţii la problema lui. În exemplul nostru, părintele întreabă: Cum altfel le poţi face pe fete să se joace cu tine, decât certându-le? Cum să le spui că te deranjează când nu se joacă cu tine?
Soluţiile pot fi găsite pe loc sau poți apela la soluții pe care le-ați găsit deja, cu alte ocazii.
Ajută-ți copilul să-și dezvolte abilitățățile de rezolvare de probleme, cu ajutorul exercițiilor de mai jos:
Totul se încheie în momentul în care copilul are 2-3 soluţii prin care îşi poate rezolva problema şi bineînţeles nu mai este stăpânit de emoţii negative.
În urma acestei interacţiuni copilul se simte înţeles, se înţelege mai bine pe sine însuşi, conştientizează faptul că nu a ştiut să reacţioneze bine în momentele tensionate şi mai ales este dornic să încerce noi soluţii la problema lui. În plus, el va vedea în tine un sprijin la nevoie şi o persoană care este capabilă să-l înţeleagă. Atât el cât şi relaţia voastră vor avea de câştigat.
E bine de ştiut că în acest proces poţi întâmpina obstacole la tot pasul: fie nu reuşeşti să-ţi dai seama cum se simte copilul, fie sari din prima cu soluţii, fie te enervezi, fie nu reuşeşti să-i pui limite. Dacă vei cădea în oricare din aceste capcane, nu te judeca prea aspru: este firesc la început să îţi fie mai greu! Observă unde te blochezi, practică activităţile pe care ţi le-am propus şi mai încearcă. Mai târziu, când acest tip de interacțiune cu copilul va fi a doua ta natură, o să-ţi vină să te iei în braţe şi să-ţi spui că eşti un părinte minunat! 🙂
