Nu ştiu dacă ai trăit vreodată disperarea. Frica incontrolabilă în faţa viitorului. Sentimentul că eşti depăşit de situaţie, că eşti legat de mâini şi de picioare. Lipsa de ajutor când ai cea mai mare nevoie de el. Singurătatea în fața suferinţei. Dacă nu ai trăit disperarea, nu ai cum să cunoşti valoarea speranţei. Nu ai cum să ştii despre puterea ei de a te face să lupţi şi să mergi înainte. Şi nici despre capacitatea ei de a te ajuta să treci prin toate încercările. Pentru că speranţa este că sănătatea: nu îi dăm mare imporanță cât timp o avem, însă devine esenţială când ne lipseşte. Chiar dacă nu avem nevoie mereu de speranţă, este absolut necesar să o cultivăm, pentru momentele grele.
Pentru copiii, în mod special, disperarea este una dintre cele mai traumatizante emoţii. Un copil care într-o anumită situaţie s-a simţit neputincios, singur şi speriat, aproape sigur va rămâne cu teama mult timp. De cele mai multe ori, el va evita situaţiile în care s-ar putea simţi disperat din nou, şi această evitare este una din cauzele tulburărilor de anxietate. Iată de ce este atât de important să ştim cum să evităm momentele în care copilul nostru s-ar putea simţi disperat, adică lipsit de speranţă.
Nu este obligatoriu ca speranţele să fie bine ancorate în realitate. Putem să sperăm în soluţii neaşteptate, de ultim moment. Putem spera chiar dacă ştim că nu prea sunt şanse, putem spera într-un mod naiv, şi totuşi această speranţă să ne ajute. Însă o speranţă care are temelii adânci este mult mai rezistentă. Iată câţiva stâlpi de bază ai speranţei:
1. Perceperea ajutorului din jur
Mai ales în cazul copiilor, speranţa înseamnă sprijin din exterior, la nevoie. Cu cât copilul poate să enumere mai multe persoane care l-ar putea ajuta când dă de greu, cu atât rezistența în fața obstacolelor va crește.
Studiu de caz: Frica cea mai întunecată a copiilor. Copiii cu anxietate de separare, în special, se tem că părinţii lor vor muri sau că vor pleca, definitiv. Această frică este foarte răspândită şi la copiii crescuţi de un singur părinte. În acest scenariu de groază, frica cea mai mare a copiilor e că vor rămâne ai nimănui. Ce se va întâmpla cu mine atunci? se întreabă ei îngrijoraţi. Până când nu le vom răspunde la această întrebare, nu vom reuşi să îi liniştim nici un pic. Aşadar, dacă copilul are această frică, spune-i că va avea cu cine să rămână, şi enumeră-i concret pe cei care l-ar putea ajuta. Din păcate, sunt şi situaţii în care doar un părinte îşi creşte copilul şi chiar nu ar avea cui să îl lase, dacă se întâmplă ceva. Nu e de mirare că la aceşti copii frica să îşi piardă şi singurul sprijin este mult mai persistentă.
2. O viziune destul de clară asupra viitorului
Speranţele îşi au rădăcinile în viitor. Ele sunt emoţii pozitive pe care le trăim atunci când ne gândim la ce va urma. Copiii care au planuri de viitor și care şi-au făcut anumite scenarii pozitive au speranţe mai mari decât cei pentru care viitorul este o nebuloasă.
Studiu de caz: Boala şi lupta pentru viaţă. Nici nu vreau să îmi imaginez prin ce coşmar trec cei care află că o boală gravă. Suferinţa, teama, panica, sunt reacţii frecvente şi cât se poate de normale la aflarea veştii. Însă, după şocul iniţial, urmează mobilizarea, lupta pentru supraviețuire. Doar în acele momente ne dăm seama de fapt cât de important este să ai un scop clar, bine stabilit, în viaţă. Vreau să trăiesc ca să îmi cresc copiii, tatăl meu are nevoie de mine, vreau să apuc să ajung avocat, iată scopuri care hrănesc speranţa şi care îi ajută pe oameni să lupte.
3. Cât mai multe opţiuni, pentru fiecare problemă
Speranţa se hrăneşte şi din gândul că cumva cumva, voi găsi o cale de a mă descurca. Este important să ai scopuri, însă, dacă ele nu sunt legate de realitate, nu sunt o sursă temeinică de speranţă. Pentru fiecare scop trebuiesc găsite cât mai multe modalităţi de realizare. Ce se întâmplă dacă nu iese aşa cum vrei tu? Care e planul B? Dar planul C? Cu cât copilul are în minte mai multe posibilităţi de a-şi realiza scopurile, cu atât este mai încrezător în viitor.
Studiu de caz: Neajutorarea dobândită. Lasă, nu fă tu asta, eşti prea mic să munceşti. Tu joacă-te, că eu nu vreau să îţi iau copilăria, vei face mai târziu. Iată ce spun unii părinţi cu bune intenţii, fără să îşi dea seama cum le fac rău copiilor. Un copil supra-protejat, care nu trebuie să facă nimic, nici nu ştie să facă nimic. Inevitabil, el îşi dă seama că este total dependent de părinţi, şi că, într-o situaţie în care părinţii nu sunt prezenţi, nu se descurcă singur. Prin faptul că părinţii fac totul în locul lui, el devine neajutorat. Este o neajutorare dobândită, în care dorinţa lui naturală de a fi tot mai pregătit pentru viaţă, este înăbuşită de părinţi. Soluţia? Să îl lăsăm pe copil să încerce, să exerseze, să se confrunte cu unele dificultăţi. Cu cât trece cu bine prin mai multe obstacole, cu atât este mai încrezător în forţele proprii. Şi cu atât mai mult va avea o atitudine de tipul: sunt sigur că mă voi descurca eu cumva!
4. Considerarea problemelor ca provocări
Oamenii îşi explică diferit problemele care apar în viaţă. Pentru unii, problemele sunt de fapt nedreptăţi: nu e corect să mi se întâmple mie asta! Ca urmare, ei fie sunt indignaţi, fie se plâng, fie devin furioşi pe viaţă. Alţii, mai pesimişti, sunt convinşi că toată viaţa este formată de fapt din probleme, şi orice nou obstacol vine să le reconfirme credinţa că viaţa e rea. Pentru alţii, problemele sunt părţi inevitabile ale vieţii, din care putem învăţa ceva. Ce nu te distruge te face mai puternic, spun ei. Această atitudine în faţa problemelor este mult mai sănătoasă, pentru că ne dă curajul de a le înfrunta. La fel ca recunoştinţa, şi speranţa apare acolo unde reuşim să vedem partea bună dintr-o situație rea.
Studiu de caz: Atitudinea faţă de eşec este unul dintre cei mai buni indicatori ai speranţei. Dacă copilul crede că eşecul este un punct mort, o dovadă că el nu are valoare sau un motiv de umilire, se va teme foarte tare de el. Mulţi copii vor evita anumite situaţii doar pentru a nu suferi un eşec. Însă eşecul este o condiţie esenţială a învăţării. Învăţăm dând de greu, încercând fel de fel de variante, perseverând.
Atitudinea faţă de eşec se formează prin interiorizarea atitudinii pe care o au ceilalţi când noi avem un eşec. Dacă un copil este pedepsit pentru eşec, dacă este umilit sau ridiculizat, atunci va crede că eşecul este un lucru îngrozitor. De asemenea, felul în care copilul este lăudat îl poate face să creadă că eşecul este semnul lipsei de valori personale.
5. Perseverența în urmărirea scopurilor
Strict legată de autocontrol, perseverența se formează în timp. Când un copil ştie importanța perseverenţei, nu se va mai teme atât de mult de viitor. El ştie că poţi realiza orice, atâta timp cât te dedici şi nu cedezi în fața obstacolelor. Această credinţă că succesul nu ţine neapărat de talent cât de perseverenţă este cât se poate de reală. Cercetătorii au confirmat faptul că perseverența în fața eşecului este de fapt cheia succesului.
Studiu de caz: Speranţa referitoare la şcoală. Dacă nu tinerii, părinţii sigur se întreabă ce viitor le asigură școala copiilor. Informaţiile inutile, metodele depăşite şi faptul că nu răspunde nevoilor societăţii, iată marile păcate ale şcolii. În aceste condiţii, şi motivaţia referitoare la şcoală scade simţitor. În fond, de ce să mă străduiesc dacă oricum şcoala nu mă ajută la nimic?
Şcoala este pentru mulţi copii o problemă. În parte, din cauza şcolii. În parte însă, şi din cauza atitudinii societăţii referitoare la şcoală. Cu cât un copil aude mai multe lucruri negative despre şcoală, cu atât îşi formează şi el o repulsie faţă de ea. Însă ar trebui să ne pierdem speranţa în şcoală? Ar trebui să disperăm? Nu! Ar trebui să găsim soluţii. Nu soluţii mari, cu impact asupra întregului sistem de învăţământ. Soluţii mici, pentru copilul tău. Soluţii care să îi întreţină speranţa în şcoală. Aplicând tot ce am spus mai sus putem să conturăm câteva modalități de a întreține speranța în școală:
- Să îl asigurăm pe copil de ajutorul nostru şi să enumerăm profesorii care sunt un sprijin în învăţare
- Să îl ajutăm să înţeleagă la ce îl ajută şcoala pe termen lung: care sunt şansele de a reuşi în carieră, datorită şcolii, ce oportunități oferă ea.
- Să înţeleagă că sunt nenumărate moduri de a depăşi problemele de la şcoală: dificultăţile de a învăţa, relaţia cu colegii, oboseala. Cu cât îi arătăm mai multe metode, cu atât se va simţi mai pregătit.
- Să îi spunem că de fapt şcoala, cu provocările ei, este o mostră de viaţă. La şcoală înveţi ce înseamnă să te integrezi într-un colectiv, înveţi ce înseamnă să dai de greu, înveţi să fii perseverent. În şcoală îţi antrenezi memoria, îţi dezvolţi gândirea, îţi însuşeşti norme sociale. Şcoala nu este o pedeapsă, nu este o nedreptate, ci este o provocare.
- Nu în ultimul rând, să îi arăţi că şcoala este o lecţie de perseverenţă. Dacă înveţi să fii perseverent, nu ai cum să dai greş la şcoală. Într-adevăr, şcoala nu îţi dezvoltă abilităţi speciale, nu îţi sprijină talentele, nu te face mai creativ, însă te învaţă că poţi reuşi la orice materie, dacă depui efort.
Da, şcoala este o problemă. Însă acolo unde apare o problemă apare şi nevoia speranţei. Iar speranţa mea este că eşti atât de înţelept încât să-ţi dai seama cât de mult contezi tu în viaţa copilului tău, şi cât de mult contează să îi formezi o atitudine plină de speranţă faţă de şcoală în particular şi faţă de viaţă în general. Să auzim de bine!
