Când se fâstâcesc şi lăsă privirea în pământ, copiii timizi sunt tare drăgălaşi. Văzându-i cum se ţin strâns de părinţi, ezitând să se apropie, te apucă duioşia faţă de ei. În ochii lor însă, propria timiditate nu este un accesoriu drăguţ, ci mai degrabă un blestem. Jena, stânjeneala şi ruşinea pe care le simt în momentele de timiditate sunt poveri grele, care le umbresc bucuria de a se apropia de ceilalţi. Oare cum de au ajuns aceşti copii timizi? S-au născut aşa sau au devenit timizi în urma unor experienţe din copilărie?

Ce este timiditatea?

Aproape fiecare din noi a trăit cel puţin un episod de timiditate şi ştie cât este de neplăcut. Asemeni unei avalanşe, timiditatea se amplifică rapid şi atrage după sine gânduri şi emoţii tot mai puternice. În punctul ei culminant, devine un sentiment aproape insuportabil, care ne face să vrem să dispărem cât mai repede din acea situaţie. Hai să vedem pas cu pas ce se întâmplă într-un moment de timiditate.

Timiditatea începe când, într-o situaţie nouă, devenim brusc foarte conştienţi de propria persoană. O nu, simt că încep să mă înroşesc! Vai, m-au trecut toate căldurile! Într-o secundă, tot prim planul minţii noastre devine ocupat de propriile reacţii corporale, care, ca prin minune, se amplifică: ne înroşim şi mai tare, ne tremură vocea şi mai tare, ne fâstâcim, etc.

Urmează preocuparea excesivă faţă de felul în care ne percep ceilalţi. Oare şi ceilalţi observă că m-am înroşit? Oare şi-au dat seama ce se întâmplă cu mine? Ni se pare că şi cei din jur sunt la fel de atenţi la noi ca şi noi înşine, şi credem că sigur nu le-a scăpat faptul că ne-am înroşit sau că am lăsat privirea în pământ. În acest moment ne apucă ruşinea şi, odată cu ea, şi stânjeneala se accentuează.

Pe măsură ce simţim cum stânjeneala creşte, apar gândurile depreciative referitoare la propria persoană: Toţi o să râdă de mine! Sunt un nătăfleț! Nu o să mă descurc! O să mă fac de râs! M-am compromis, e prea târziu să mai fac ceva. Nu voi reuşi niciodată să-mi depăşesc timiditatea. Sub imperiul acestor gânduri căutăm o cale să ne retragem din situaţie, dezamăgiţi de noi înşine. Din păcate, supărarea faţă de propria persoană rămâne mult timp după terminarea episodului de timiditate, devenind parte componentă a unei imagini de sine negative.

Acum, că înţelegi mai bine ce trăieşte o persoană timidă, sigur te întrebi ce poţi face să îi vii în ajutor. Însă, ca să vedem ce e de făcut, trebuie să înţelegem mai bine de unde provine timiditatea, mai exact ce ne face să fim timizi.

Este timiditatea înnăscută?

Dacă se întâmplă să fii un adult timid, ştii şi tu că timiditatea nu a apărut de ieri de azi, ci o ai încă de când erai mic. Însă oare cât de mic erai atunci când ai devenit timid? Nu cumva ai fost timid dintotdeauna, adică de când te-ai născut? Nu cumva ai moştenit timiditatea de la unul din părinţi?

Mulţi părinţi de copii timizi tind să creadă că timiditatea este într-adevăr înnăscută. Ei au observat cum, încă de la 1-2 anişori, copiii lor nu s-au apropiat din prima de persoane noi, nu au căutat compania celorlalţi şi nu le-au plăcut locurile noi. Acestor observaţii li se adaugă şi argumentul că cel puţin unul din părinţi a fost şi el foarte timid când era mic (şi poate încă mai este).

Cercetările pe tema timidităţii au ajuns însă la concluzia că timiditatea nu este o trăsătură semnificativ influenţată de gene. Aşadar nu ne naştem timizi şi nici nu moştenim timiditatea de la părinţi (asemeni culorii ochilor, de exemplu).

Însă există anumite trăsături de temperament (adică înăscute) care ne pot predispune la timiditate. Astfel, copiii care reacţionează mai puternic la stimulii din jur, încă din primele zile de viaţă, au şanse mai mari să devină timizi. Aceşti copii plâng mai mult la mici neplăceri (zgomote puternice, lumină puternică, etc) şi se calmează mai greu. Au pulsul mai ridicat şi au mişcări mai agitate. La vârsta de 2 ani, aceştia au tendinţa să se ascundă după picioarele părinţilor când întâlnesc persoane noi şi au şanse mult mai mari să fie catalogaţi drept timizi.

Faptul că acest tip de temperament predispune la dezvoltarea timidităţii nu înseamnă însă că automat duce la formarea ei. Experienţele de viaţă şi atmosfera de acasă vor decide dacă aceşti copii devin timizi sau îşi depăşesc această predispoziţie. Aşadar, să nu dăm vina pe gene ci să ne uităm mai degrabă la mediul în care trăiește copilul. Începem, bineînţeles, cu familia.

Ce fel de familii formează copii timizi?

Dacă observi cu atenţie familiile copiilor timizi, îţi dai seama că ele se încadrează în unul din următoarele tipare:

• Cel puţin unul din părinţi este foarte sever. Severitatea înseamnă aşteptări foarte ridicate şi intoleranță faţă de greşeli, oricât ar fi de mici. Părintele sever setează standarde foarte înalte, este perfecţionist, demască orice greşeală, critică, ruşinează. Chiar dacă severitatea părintelui nu se îndreaptă spre copil ci spre cei din jur, copilul învaţă rapid că oricând poate deveni şi el ținta severităţii. El începe să se ascundă de părintele sever şi strategia de ascundere este aplicată şi în alte situaţii în care copilul crede că ar putea fi judecat sau criticat. În acest caz, în spatele timidităţii stă frica de a fi judecat, criticat sau umilit.
• Părinţii supraprotectori. Aceşti părinţi excesiv de apropiaţi de copii stau mereu la un pas în spatele copiilor. Din dorinţa de le oferi acestora o copilărie uşoară, părinţii supra-protectori fac în locul copiilor tot ce ar trebui să facă lângă copii. Lasă că fac eu pentru tine, spun aceşti părinţi şi le inhibă copiilor iniţiativa de a face ceva. Astfel, supraprotecția le ia copiilor şansa de a acumula experienţele de viaţă necesare pentru a socializa şi pentru a se deschide faţă de cei din jur. Chiar dacă părintele supraprotector vrea să-i transmită copilului mesajul Nu-ţi fă griji, am eu grijă de tine, în realitate la copil ajunge mesajul Tu nu te descurci singur. Astfel că, într-un context în care părinţii nu sunt lângă el, copilul supraprotejat se simte absolut neputincios şi nesigur pe el. În acest caz, în spatele timidităţii se află teama de a nu se descurca singur şi lipsa strategiilor de a socializa.
• Familiile izolate. Aceste familii au relaţii armonioase în interiorul familiei, însă există o lipsă aproape totală de comunicare cu cei din jur. Fie că sunt la rândul lor timizi, fie că au schimbat mediul, părinţii familiilor izolate declară că nu au prieteni de familie şi nici nu prea au relaţii semnificative cu ceilalţi. Din această cauză, nici copiii lor nu au prieteni cu care să se joace şi nici ocazii suficiente de a socializa. Lipsa de relaţii cu exteriorul este o normalitate a familiei, pe care copilul o preia, devenind şi el închis faţă de exterior. În acest caz, în spatele timidităţii se află lipsa unui model de relaţionare cu exteriorul.
• Familiile neglijente, destrămate. Din cauza altor probleme mai grave, copiilor din aceste familii nu li s-a acordat niciodată atenţie cu adevărat. Dorinţele lor nu au fost luate în seamă, nimeni nu a venit în întâmpinarea nevoilor lor. Astfel, copiii din aceste familii şi-au format credinţa că nimănui nu le pasă de ei şi că ei, că fiinţe, nu merită să fie băgaţi în seamă. În spatele timidităţii lor este credinţa că oricum nimănui nu le pasă de ei, aşadar nu au de ce să se exprime.

Pe lângă aceşti factori familiali există şi câțiva factorii de mediu, care pot declanşa timiditatea

Factorii de mediu care formează timiditatea

• Un mediu ostil. Chiar dacă au parte de familii sănătoase, mulţi copii sunt nevoiţi să-şi petreacă ziua într-un mediu în care există multă agresivitate, competitivitate sau ameninţare. Acest mediu induce teama de a fi batjocorit, umilit, ridiculizat, şi automat cei mai puţin încrezători în propria persoană vor deveni timizi. Influența unui astfel de mediu este cu atât mai puternică cu cât copilului îi lipsește o persoană care să-l apere de ceilalți și să fie de partea lui.
• Una sau mai multe experienţe umilitoare. Din păcate, unii copii au trăit experienţe în care s-au simţit atât de umiliţi sau ruşinaţi încât s-au închis în sine şi au devenit timizi. Uneori, copiii sensibili devin timizi chiar şi dacă au asistat la o experienţă în care un alt copil a fost umilit în faţa celorlalţi.

Factorii din familie şi cei din mediu acţionează ca nişte predispoziţii spre timiditate. Dacă copilul are suficiente resurse interioare (încredere în sine, optimism, curaj) sau exterioare (persoane care îl ajută şi îl înţeleg), sunt şanse ca el să scape de capcana ei. Însă, dacă pe lângă aceşti factori există şi o anumită vulnerabilitate interioară a copilului, este mult mai posibil ca el să devină timid.

Având în vedere multitudnea de situaţii care pot duce la formarea timidităţii, este firesc să existe şi o multitudine de soluţii de învingere a ei. Despre acestea vom vorbi data viitoare, însă până atunci, mai ales dacă eşti timid, vreau te provoc puţin, şi să te rog să-mi împărtăşeşti din experienţa ta despre timiditate. Tu din ce cauze ai devenit timid? A existat vreo experienţă care să te fi marcat şi care ţi-a declanşat timiditatea? Care au fost momentele în care ţi-ai învins timiditatea? Cine te-a ajutat în lupta cu timiditatea? Te rog, îndrăzneşte să ne spui despre experienţa ta, și te asigur că ea este valoroasă și că este un pas înainte către învingerea timidității.

(Sursa foto1 și foto2)