Cum să le vorbim copiilor despre moarte?
Pentru majoritatea adulţilor discuţiile despre moarte sunt subiecte incomode, mai ales când se poartă cu copiii. Chiar dacă părinţii încearcă să le evite, copiii, preocupaţi de problematica morţii, vor pune întrebări încuietoare: Mami, tu când vei muri? De ce bunicul este sub pământ? Eu nu o să mor niciodată, nu-i aşa? De felul în care părinţii ştiu să răspundă acestor întrebări depinde liniştea copiilor referitoare la acest subiect. Iată câteva sugestii care te vor ajuta în momentele în care copilul tău va dori să vorbiţi despre moarte.
Când se gândesc la temele pentru acasă majoritatea copiilor se aşteaptă la stres, oboseală, efort sau plictiseală. Imaginea copilului care se ocupă de lecţii cu zâmbetul pe buze pare ruptă de realitatea cotidiană. Tabloul tipic este mai degrabă cel în care copiii încearcă să scape cât mai repede de teme iar părinţii trebuie să-i supravegheze şi să-i corecteze permanent. Nu e de mirare că făcutul temelor este în multe familii unul dintre momentele cele mai tensionate de peste zi.
Dintre toate preocupările copiilor, două îi pun cel mai mult în dificultate pe părinţi: 
Ai auzit şi tu cazuri în care unii copii se masturbează la grădiniţă în timpul somnului de prânz? Ce faci dacă micuţul tău şi un alt coleg de acelaşi sex îşi ating reciproc zonele intime? Ce să îi spui copilului de 5 ani când te întreabă cum apar copiii? Este normal ca băieţii să dorească să îşi vadă mamele dezbrăcate? Iată câteva dintre provocările şi întrebările la care trebuie să răspundă părinţii copiilor cu vârsta de până la 7 ani.
Ţi s-a întâmplat ca atunci când a trebuit să pleci undeva fără micuţul tău, acesta să înceapă să plângă, să se agaţe de tine, să protesteze, ca şi când nu te-ai mai întoarce niciodată? Cum te-ai simţit în momentele în care ai închis uşa în timp ce micuţul tău plângea în hohote, rugându-te să nu îl părăseşti? Ce ţi-a venit să faci? Te-ai întrebat dacă este normal când un copil plânge aşa? Şi mai ales, cum e cel mai bine să procedezi în asemenea momente? Iată câteva dintre întrebările la care voi încerca să îţi răspund în acest articol. Să începem cu cea mai importantă întrebare:
n ultimele trei articole am inceput un proces de intelegere a copilului agresiv dintr-o perspectiva mai larga, si am discutat despre cauzele care produc si mentin violenta. Acum este momentul sa vorbim despre situatia in care violenta naste si mai multa violenta, atat din partea copilului, cat si din partea persoanelor semnificative din jurul lui. Din pacate majoritatea copiilor ajung la consiliere doar dupa ce lucrurile se agraveaza, ei fiind deja considerati „copii problema”. In continuare va invit sa intelegem mai bine care sunt mecanismele ce „inflameaza” agresivitatea copilului.
Unii copii isi musca prietenii, altii le smulg aripile la muste, unii injura si ameninta, altii ii lovesc cu piciorul pe ceilalti. Da, stiu ca nu este o noutate pentru nimeni ca cei mici sunt uneori cruzi si agresivi. Si nu numai cei mici sunt agresivi, ci traim intr-o lume plina de agresivitate, in care violenta face parte din mersul omenirii (o au si animalele, o avem si noi, si probabil ca nu se va stinge prea curand). Si totusi, cu totii ne dam seama ca atunci cand un copil este agresiv ceva nu este in regula cu el, cu atat mai mult cu cat se manifesta violent in majoritatea timpului.
Zilele trecute stateam in fata unei fetite de clasa a treia care imi spunea, foarte mandra de ea: “in fiecare zi merg la discoteca de copii de la ora 1 ziua pana la 9 seara”. Asta era doar una din minciunile pe care mi le spusese in ultimele 10 minute, si daca as mai fi lasat-o, cu siguranta ca ar mai fi continuat tot asa mult timp.
Frecventa cu care ma intalnesc in cabinet cu copii care cresc fara tata m-a facut sa fiu tot mai constienta de importanta tatalui in viata copilului, mai ales pentru baieti.