Despre copiii care nu se simt iubiti de parinti
Cand am inceput sa scriu pe blog mi-am jurat ca n-o sa spun niciodata truisme de genul Iubeste-ti copilul. Si iata-ma acum, dupa 6 ani, ca tocmai asta am de gand sa fac. Bine, normal ca de fapt n-o sa te sfatuiesc sa-ti iubesti copilul, ci doar o sa-ti cer sa te gandesti mai mult la felul in care ii arati iubirea ta. Pentru ca vad o gramada de copii care nu se simt iubiti de parinti, iar parintii habar n-au de asta.
Am ajuns sa detectez foarte usor copiii care nu se simt iubiti de parinti. Chiar daca sunt diferiti unii de altii si chiar daca fiecare raspunde altfel la lipsa de iubire, e ceva in privirea lor care ii tradeaza. Nu stiu daca e o cerere ascunsa, o nemultumire sau o resemnare trista, insa pot sa o recunosc cand o vad. Pot sa recunosc si la parinti lipsa de iubire, oricat e de bine mascata. O vad si eu si cu siguranta o vad si copiii, care sunt foarte receptivi la disponibilitratea afectiva a celor din jur. Singurii care par ca nu sunt suficient de constienti de acest lucru sunt chiar acesti parinti. Daca ii intrebi, ei spun ca isi iubesc copilul. Si e adevarat: in adancul lor chiar isi iubesc copiii, chiar tin enorm la ei, chiar le duc grija si chiar ar face mari sacrificii pentru ei. Problema si drama, din punctul meu de vedere, e ca aceasta dragoste ramane doar in adancuri, si nu ajunge aproape niciodata sa se manifeste in exterior. Sau, cel putin,nu se manifesta atat de des incat sa ii faca pe copii sa se simta iubiti. (more…)
In drumul maturizarii toti lasam in urma parti din noi. Crestem, ne dezvoltam, ne schimbam. Insa uneori partile luminoase, frumoase de altadata palesc si in locul lor apar parti mult mai anoste, meschine sau de-a dreptul urate. Copilul iscoditor de ieri se transforma intr-un adult morocanos. Fetitei cuminti ii ia locul gospodina obosita, iar baiatul lipsit de griji devine un dependent de jocuri de noroc. Oare cum de ajungem asa ciobiti cateodata? Unde si cum se pierde stralucirea de mai inainte? De ce, din bogatia de moduri de a fi uneori alegem sa jucam doar roluri repetitive, rele, urate?
Majoritatea copiilor au frici puternice. Unele sunt justificate, pentru că se bazează pe lucruri potenţial periculoase: frica de câini, de întuneric, de spitale. Alte frici însă, spre dezamăgirea ta, apar faţă de lucruri absolut inofensive: teama de fluturaşi, de clovni, de a trage apa, etc. În faţa acestora, îţi vine să-ţi iei copilul de mână şi să-l pui în situaţia care-l sperie ca să vadă că nu are de ce să-i fie frică. Şi, dacă ai un copil extrem de curajos, faptul că-l confrunţi cu cea mai mare frică îl va vindeca definitiv de ea. Pentru toţi ceilalţi însă este nevoie de o strategie mai eficientă. 
Mersul la dentist doare aproape întotdeauna. Vizita la doctor este doar uneori înţepătoare. La frizer însă, nu este niciodată dureros. Şi totuşi, cunosc copii de-a dreptul îngroziţi când aud de frizer, chiar dacă ştiu că n-o să păţească nimic. La fel, cunosc o grămadă de copii care merg fără probleme la dentist, chiar dacă ştiu că îi va durea. E ca şi cum frica de doctor, dentist sau frizer nu are legătură cu nivelul de durere implicat în operaţiune, ci cu cât sunt de pregătiți copiii de dinainte. Aşa că, dacă micuţul tău are o problemă cu injecţiile, scoaterea dinţişorului sau scurtarea bretonul, iată ce poţi face pentru el.
După părerea mea, nu este furia, roșie şi clocotitoare. Nici tristeţea, oricât ar fi de amară. Nici supărarea, şi nici măcar frica. Cea mai toxică emoţie pe care o poate trăi un copil nu e la fel de intensă ca celelalte, însă se bagă sub pielea lui şi îi otrăveşte încet viaţa.
De-a lungul vieţii am fost ameninţată, lovită, fugarită şi omorâtă de nenumărate ori. În vis, bineînţeles, însă asta nu înseamnă că spaima şi groaza de după trezire nu au fost cât se poate de reale. Iată de ce, când un copil îmi spune că nu mai vrea să doarmă ca să nu viseze urât, îi iau frica în serios şi ştiu că chiar are nevoie de ajutor.
Orice părinte ştie că mai dureroasă decât propria suferinţă este suferinţa copilului său. Dacă ar putea alege, probabil că majoritatea părinţilor ar prefera să sufere ei în locul copiilor. Din păcate însă acest lucru nu este posibil iar suferinţele mari sau mici, trecătoare sau îndelungate apar inevitabil în viaţa copiilor. Când micuţul tău suferă, oare cum poţi tu ca părinte să-i fi alături?
Nu-l mai ţine în braţe, că se învaţă aşa! Lasă-l să plângă, nu-l mai răsfaţa! Nu dormi cu el în pat, că îl înveţi răsfăţat!
Alexia încearcă din răsputeri să ia note mai mari decât colega ei de bancă. Luca a ieşit campion judeţean la şah şi acum se pregăteşte să intre în campionatul naţional. David se ia mereu la întrecere cu Matei, care aleargă cel mai repede în parc. Ce crezi, sunt aceşti copii fericiţi? Sunt ei relaxaţi? Este stima lor de sine ridicată? Au ei performanțe mai bune? Cu alte cuvinte, faptul că se află mereu în competiţie îi ajută pe aceşti copii cu ceva sau, dimpotrivă, le face mai mult rău?