Ce să faci când copilul tău suferă

psihologpentrucopii.roOrice părinte ştie că mai dureroasă decât propria suferinţă este suferinţa copilului său. Dacă ar putea alege, probabil că majoritatea părinţilor ar prefera să sufere ei în locul copiilor. Din păcate însă acest lucru nu este posibil iar suferinţele mari sau mici, trecătoare sau îndelungate apar inevitabil în viaţa copiilor. Când micuţul tău suferă, oare cum poţi tu ca părinte să-i fi alături?

Durerile şi suferinţele apar în viaţa noastră sub foarte multe forme: există dureri ale corpului şi dureri sufleteşti, dureri surde şi dureri ţipătoare, acute şi înfundate, suferinţe dulci sau amare, mute sau sfâşietoare. La fel ca multitudinea de suferinţe, şi felurile în care le trăim sunt foarte variate: cât timp unii îşi trăiesc durerile cu stoicism și aproape seninătate, alţii capitulează disperaţi în faţa lor. Şi, la fel cum există dureri mai benigne sau mai maligne, la fel există şi atitudini în fata suferinţei mai mult sau mai puţin bune. Bineînţeles, emoţiile pe care le simţi în faţa durerii apar automat şi nu sunt cu totul sub controlul tău. Aşa că nu îţi voi propune să nu mai simţi anumite emoţii când copilul tău suferă, ci doar să le acompaniezi cu atitudini mai potrivite, care să le reducă eventualele efecte negative.

Astăzi vreau să-ţi vorbesc despre trei atitudini negative pe care le poţi avea în fața suferinţei (a ta sau a copilului) şi să-ţi sugerez câteva alternative mai potrivite la acestea.

Mila: Sărăcuţul de tine!

Copiii sunt fiinţe atât de vulnerabile şi de neajutorate! Când îi vezi cum îi chinuie o durere, e normal să simţi milă faţă de ei şi o dorinţă teribilă de a-i proteja. Când îţi este milă de copil el simte că îi eşti aproape, că îl înţelegi şi că ai dori să-i alini suferinţa. Partea rea este că atunci când îi spui cu milă vai, sărăcuţul de tine, îl “sărăceşti” de resursele pe care le are ca să facă faţă durerii. Mila păcătuieşte prin faptul că îi transmite copilului mesajul că el este o victimă, adică cineva neputincios, care nu se poate descurca cu suferinţa. Mila prelungită, sfâşietoare pe care o simt părinţii faţă de copii îi pot face pe aceştia să creadă că într-adevăr trec prin ceva foarte greu, aproape dramatic. Şi, crezând asta, în loc să se mobilizeze şi să lupte cu suferinţa, ei pot începe să se simtă deznădăjduiţi şi, la extrem, copleşiţi. Mai mult decât atât, persistența în rolul de victimă îi face să creadă că lucrurile vor fi mereu rele şi să se aştepte la zile negre şi în continuare.

Pe lângă milă…..

Precum spuneam, mila, ca orice emoţie, nu este total sub controlul nostru, deci nu o putem împiedica să apară. Când o simţi însă, încearcă să-ţi aduci aminte că fiecare om, indiferent cât este de mic, este echipat cu mecanisme de a face faţă suferinţei. Caută în copilul tău acele calităţi care îl ajută să lupte împotriva durerii: curajul, optimismul, toleranţa, rezistența. Încearcă să le scoţi la suprafaţă când el suferă şi mai ales scoate-le la suprafaţă şi din tine, ca să îi poţi fi aproape şi ca să te vadă ca pe un sprijin de nădejde.

În plus, în loc să devii indignat de nedreptatea suferinţei (pentru că într-adevăr, nu e drept ca cei mici să sufere), priveşte suferinţa ca pe o lecţie dură a vieţii. Doar înfruntând durerile ne putem căli şi putem deveni mai puternici. Bineînţeles, ar fi de dorit să învăţăm în urma unor experienţe frumoase, însă realitatea nu ascultă întotdeauna de dorinţele noastre şi trebuie să fim pregătiţi şi pentru momente mai grele.

Minimizarea: Las că-ţi trece până te măriţi!

Opusă plângerii de milă este minimizarea suferinţei. Când îi spui copilului Las că-ţi trece încerci să îi oferi o lecţie valoroasă şi bună în sine, şi anume că orice durere, oricât este de acută, până la urmă se va sfârşi. Şi într-adevăr, copiii trebuie să ştie că există un sfârşit al durerii şi au nevoie să îşi păstreze speranţa că lucrurile vor fi iar bune. Însă atitudinea de minimizare are ca efect negativ faptul că din păcate, în loc să îl liniştească pe copil, îl face să se simtă neînţeles şi singur în suferinţa lui. Indiferent dacă ştie că va trece, el tot se simte rău în prezent, tot îl doare. Când suferă, copilul are nevoie de cineva care să fie lângă el şi să-l consoleze.

În faţa cuiva care le minimizează suferinţa, copiii pot reacţiona în două feluri: ori se prefac că nu-i mai doare aşa tare, ascunzându-şi suferinţa, ori îşi exagerează reacţiile, în speranţa că până la urmă vor fi luaţi în serios. În prima variantă copilul se ascunde şi nu vorbeşte despre ce-l doare, ca şi când ea e ceva ruşinos, care nu trebuie arătat. Însă emoţiile ascunse nu se estompează ci dimpotrivă, cresc, şi în plus îl fac pe acesta să creadă că ceva nu e în regulă cu el, însă nu poate să vorbească despre asta.

În cea de-a doua variantă copilul se va victimiza singur şi, paradoxal, va deveni şi mai agitat, şi mai exagerat în reacţii, şi mai intolerant la durere.

psihologpentrucopii.ro

Pe lângă minimizare…

Minimizarea suferinţei este o idee bună doar după ce îi arăţi copilului că îl înţelegi şi că eşti acolo pentru el. Copilul are nevoie mai întâi să poată vorbi deschis despre durerea lui, chiar şi să se vaite puţin, pentru că toate emoţiile care sunt verbalizate trec mai repede. Abia după ce vede că este înţeles el va fi receptiv la ideea că suferinţa va trece. Aşadar, mai întâi arată-ţi compasiunea şi înţelegerea şi abia apoi ajută-l să-şi minimizeze durerea.

Neputinţa şi furia: De ce i se întâmplă asta chiar lui?

Când văd că nu au cum să şteargă suferinţa copilului, mulţi părinţi se simt extrem de neputincioşi. Şi, cu cât sentimentul e mai puternic, cu atât apare mai accentuată şi furia. Aceasta poate fi îndreptată fie asupra celoralți fie asupra copilului, dacă acesta continuă să sufere. De cele mai multe ori părintele știe că micuțul nu are nici o vină însă, pentru că îi reaminteşte cât este de neputincios, își descarcă furia pe el. Asta îl face mai apoi să se simtă extrem de vinovat și să intre în cercurile vicioase ale acesteia. Bineînțeles că și copilul simte furia părintelui și se simte amenințat, rușinat sau vinovat.

Neputinţa în fața suferinței păcătuieşte prin faptul că i se poate transmite şi copilului, care se poate simţi o victimă (cu consecinţele descrise mai sus). În plus, sunt şanse bune ca micuţul să se simtă vinovat pentru furia părintelui. Din cauza gândirii magice, specifice copilului, el se va crede responsabil pentru emoţiile părintelui, chiar şi când acesta îi explică că nu e vina lui.

Pe lângă neputinţă…

Poate că cel mai frustrant lucru legat de suferinţă este absurditatea şi nedreptatea ei. De ce i se întâmplă chiar copilului meu? îți vine să întrebi când copilul se chinuie. În locul acestei întrebări care nu-ţi aduce decât amăreală în suflet este mai bine să te întrebi care este lecţia pe care o poţi învăţa, la ce te poate ajuta această experienţă. Astfel, în loc să te răzvrăteşti în zadar în faţa realităţii, mai bine o accepţi aşa cum e şi încerci să storci partea bună dintr-o experienţă rea.

Cum să-ţi ajuți copilul

Bineînțeles, dacă e ceva ce poți face ca să-ți eliberezi copilul de suferință, fă-o. Daca însă, orice ai face, nu poti face durerea să dispară cu totul, cea mai potrivită atitudine este să-l însoțești A-ţi însoţi copilul în suferinţă este, metaforic vorbind, ca şi cum ai merge pe lângă un călător împovărat, ajutându-l să îşi termine drumul, dar fără să îi iei tu povara (pentru că nu ai cum). Ca să poţi însoţi pe cineva trebuie mai întâi să renunţi la iluzia că îl poţi salva şi să te resemnezi cu gândul că, în fond, suntem fiinţe separate şi, indiferent cât de mult ne pasă de celălalt, există nişte limite în a-l ajuta. Iată la ce cred eu că se referă însoţirea în suferinţă:p

  • Înarmează-te cu răbdare și optimism. Când copilul tău suferă devine mai vulnerabil și mai dependent de tine. El va avea nevoie să-i fi un sprijin de nădejde, persoana pe care se poate baza oricând. Iată de ce, ca să îi fii aproape, trebuie în primul rând să fii tu în putere. Folosește toate metodele pe care le știi pentru a-ți păstra răbdarea în momentele dificile, pentru a rămâne calm și pentru a nu-ți pierde speranța că totul va fi bine. În momentele în care te simți copleșit, apelează la cei din jur ca să te sprijine și să te ajute să treci prin această perioadă.
  • Încurajează-ți copilul să-şi exprime durerea. În faţa ta, copilul ar trebui să se simtă liber să spună ce are pe suflet, să se poată plânge, să îşi împărtăşească grijile referitoare la boală. Copilul care îşi poate exprima prin cuvinte durerea reuşeşte să se calmeze mai repede şi să o reducă. De asemenea, fricile exprimate nu mai sunt atât de înfricoşătoare, pentru că, ieşind la lumină, pot fi analizate şi apoi demontate, pas cu pas.
  • Ajută-l să evalueze intensitatea durerii. Copilul poate învăţa că suferinţa diferă ca intensitate în timp, şi, pentru fiecare treaptă de intensitate există soluţii specifice. Poţi face asta întrebându-l: Pe o scală de la 1 la 10, cât de mare e suferinţa ta acum? Pentru fiecare nivel de intensitate puteţi stabili de dinainte câteva strategii de a-i face faţă (la nivelul 3 vreau doar să-ţi spun că mă doare, la nivelul 5 am nevoie de o îmbrăţişare, la nivelul 7 am nevoie să stai lângă mine, la nivelul 8 cerem ajutor din exterior).
  • Aşteaptă-te la mici regresii. Copilul care suferă (indiferent dacă e vorba de suferinţă fizică sau sufletească) deseori se poartă ca şi cum este mai mic. Asta înseamnă în primul rând ca nu mai poate face toate lucrurile pe care le făcea înainte, şi poate reveni la unele etape pe care le depăşise. Apoi, el poate avea nevoie să fie luat în braţe, mângâiat, alintat, asigurat că totul va fi bine, ca şi când este iar un bebeluş. Ştiind aceste lucruri, nu îţi pierde răbdarea cu el şi nici nu te îngrijora, ci răspunde la nevoile lui de moment, chiar dacă sunt ale unui copil mai mic. Când va depăşi durerea lucrurile vor reveni la normal.
  • Fii acolo când te solicită. Una din nevoile esenţiale ale copilului suferind este să ştie că nu e singur, şi că se poate baza pe prezenţa ta. El devine mai dependent de tine și e posibil să îți solicite prezența mai mult. Fii acolo pentru el ori de câte ori te cheamă şi arată-i că, indiferent ce se va întâmpla, tu rămâi lângă el.
  • Nu-l considera un copil bolnav sau fragil. Indiferent cât de mult suferă copilul tău, el nu trebuie să ajungă să creadă că în esenţa lui este fragil sau bolnav. Dimpotrivă, tratează-l ca pe un copil foarte curajos, care luptă cu durerea şi care vrea să învingă. Pentru asta, admiră-l de câte ori da dovadă de curaj, răbdare sau toleranţă.
  • Păstrează-i vie speranţa că durerea va trece. Descurajarea sau, la extrem, disperarea, sunt unii din cei mai răi factori agravanţi ai suferinţei. În momentele în care copilul tău pare că-şi pierde speranţa reaminteşte-i cu optimism că ea va trece (sau măcar că se va reduce).

Suferinţa, chiar dacă este o experiență negativă, are un potenţial foarte mare de a ne transforma. În urma ei putem deveni mai puternici, mai căliți. Durerea ne poate face să apreciem mai mult zilele senine. Amintirea propriilor chinuri ne poate face mai receptivi la chinurile celor din jur. În cele din urmă, suferințele au puterea de a ne face mai înțelepți, mai maturi și mai buni. Așa că, în momentul în care copilul tău suferă trage adânc aer în piept și pregătiți-vă de transformare.

psihologpentrucopii.ro

(Sursa foto1 foto2 foto3)

Raluca Draghici

Sunt psiholog pentru copii in Brasov

Leave a Reply