„Nu mai stiu ce sa fac. L-am dus si la medic, dar a zis ca nu are nimic. Credeti ca mai are vreo sansa?” Ma intreaba de-a dreptul disperata mama unui copil… de 3 ani! Ma uit la copil: un piticot zglobiu, care se joaca absolut normal in lumea lui. Cand il intreb ceva imi raspunde frumos, cand ii spun sa puna jucariile la loc, le pune. Nu stiu ce sa cred: fie este copilul un demon parsiv, care se manifesta numai acasa, fie mama este o femeie exagerat de ingrijorata. Oricum, diferenta intre ce imi spune mama lui despre el si ce vad eu in fata mea este uluitoare.

Mama a ajuns la capatul rabdarii: plange si este vizibil disperata. Chiar crede ca nu mai are ce sa faca cu copilul ei. Spune ca a incercat orice: l-a luat cu frumosul, l-a pedepsit, recunoaste ca l-a si batut cateodata, dar nimic nu da rezultate: copilul face crize in care urla si plange pana se invineteste, zgarie si da cu piciorul in ea, si nu se potoleste decat atunci cand mama ii da ce vrea.

Incerc sa imi dau seama cat de ampla si de generala este problema: face crize fata de toata lumea sau numai fata de ea? Se gandeste putin si imi spune ca numai fata de ea: ma linistesc in forul meu interior: deci copilul nu are o problema neurologica sau vreo tulburare psihiatrica, pentru ca in acel caz „crizele” s-ar produce indiferent de loc si de persoana. Trag concluzia precoce ca este ceva intre mama si copil.

O rog sa imi dea mai multe detalii: cand apar „crizele” pe strada si cand apar in casa? Dupa ce se gandeste, mama isi da seama ca se produc atunci cand nu primeste ceea ce vrea, sau cand i se interzice sa faca ceva. Crizele de furie apar din numeroase cauze, si tradeaza dificultatile copilului de a se adapta anumitor situatii. Vorbind in continuare cu mama despre felul in care il refuza pe copil si despre atitudinea acestuia cand nu este refuzat, realizez ca are o foarte scazuta toleranta la frustrare. In general copiii care sunt obisnuiti sa li se satisfaca cererile imediat, si carora de obicei nu li se impun reguli sunt denumiti in limbaj popular „copii rasfatati”. Iata cum poate fi caracterizat pe scurt un copil rasfatat:

• Nu este obisnuit sa i se puna limite si de obicei cand cere ceva primeste imediat.
• Este foarte frustrat cand nu primeste ceea ce vrea.  A observat ca mama cedeaza la plansetele lui, si a invatat ca daca insista suficient de mult, pana la urma i se va indeplini dorinta.
• Mama este o persoana careia ii vine greu sa puna reguli, din mai multe motive posibile: fie este o persoana permisiva, lipsita de fermitate, fie este inconsecventa (o data spune da, alta data in aceeasi situatie spune nu), fie a avut o copilarie foarte grea si plina de lipsuri, si nu vrea ca si copilul sa treaca prin asta, fie ea incearca sa puna reguli dar ceilalti membri ai familiei (sotul, socrii) fac invers decat spune ea. Fie mai multe dintre ele.

Demersul pe care il fac deobicei in aceste situatii este urmatorul:

1. Linistesc mama disperata: o informez despre crizele de furie care apar la sfarsitul celui de-al doilea an, si care se sting pe la 4 ani (de fapt se transforma in agresivitate verbala si in fantezii de agresiune). Ii spun ca problema cu copilul lor nu este de natura psihiatrica, ci tine de educatie.
2. Ii spun ca varsta de 3 ani este una ideala pentru a se incepe invatarea copilului cu anumite reguli si interdictii. Si ca evident nu e prea tarziu sa se mai faca ceva.
3. Ii prezint mamei unele metode educative eficiente, si incercam sa observam impreuna ce anume face ea si inrautateste situatia in loc sa o imbunatateasca. De asemenea vorbim despre ce inseamna sa fii un parinte prea permisiv sau prea autoritar.
4. Vorbim despre ce trebuie facut in situatia critica in care copilul are o criza de furie.
5. Discut mai mult cu mama despre motivele pentru care ii vine greu sa puna limite copilului. Deseori am observat ca mama saboteaza inconstient demersul de educatie, pentru ca ii vine foarte greu sa il puna in practica. Discutia poate avea loc si in urmatoarele sedinte, si eu cred ca este foarte utila, pentru ca dorim ca alianta cu parintele sa fie una reala.
6. Stabilim impreuna cu parintele ce anume va incerca nou urmatoarea saptamana si ce anume voi face si eu cand ma intalnesc cu copilul (in aceste situatii rolul crucial este cel al parintilor, si mai putin cel al consilierului).
7. La urmatoarele sedinte observam ce anume s-a schimbat, cat de mari sunt schimbarile, si ce metode aplicam in continuare. Foarte important este si sa discutam cu parintii despre cat le este de usor sau greu sa aplice aceste metode.
8. Facem o evaluare a progreselor, si stabilim demersurile pe care parintele le va face singur de acum incolo.

Stiu ca cel mai tentant pare sa va prezint direct metode de a pune reguli copilului, insa toti pasii de mai sus sunt importanti. Oricum, avand in vedere numarul de copii care fac crize de furie si numarul de parinti disperati, am impresia ca voi scrie multe articole pe aceasta tema, pentru ca parintii sunt dornici sa isi educe copiii, insa nu au la dispozitie instrumentele cu care sa o faca.

Trageti asadar aer adanc in piept si stergeti-va lacrimile, pentru ca exista speranta! 🙂

(sursa foto)

Later edit. Sunt in 2024 si imi refac blogul, punand la loc, unul cate unul, cele peste 300 de articole. Cand il pun si pe acesta, printre primele de pe blog, surad. Nu numai ca e un subiect hiper-fierbinte ci am scris si o carte despre crizele de furie (da, o gasesti pe blog, dar te invit sa o cauti). Nu, nu sunt sadica, dar inca nu am urcat noul link, deci nu am cum sa te ajut. Revenind, acest articol a strans o gramada de comentarii, pe care le-am postat aici. Si inca si mai multe altele, de-a lungul timpului, de-a lungul celorlalte articole despre crizele de furie (iar, nu din sadism ci strict organizatoric, te invit sa cauti pe site dupa cuvantul cheie crizele de furie). Asadar, daca te confrunti cu simpaticele tantrumuri, ai la dispozitie pe acest blog o gramada de informatii despre acest subiect. Hai, NU TE ENERVA, CA POATE FACI NAIBII O CRIZA DE FURIE, si gaseste resursele de care ai nevoie!:))