Dacă eşti preocupat de formarea unei personalităţi puternice la copilul tău, sigur încerci să-l faci să-şi descopere propriul drum în loc să urmeze turma. Te străduieşti să-i formezi propriile preferinţe şi interese, în loc să le preia de-a gata pe ale altora. Însă, spre dezamăgirea ta, oricât de unic şi individual este copilul tău acasă, când intră într-un grup se transformă radical: era pasionat de pictatul pe pietre? Acum colorează cu roz poneii din revista Barbie. Prefera mâncarea sănătoasă? Acum vrea la Mac, ca prietenii lui. Oare de unde această transformare? Este presiunea grupului aşa de mare? Să fie influenţa nefastă a reclamelor? Oare de ce renunţă copiii aşa uşor la caracteristicile care-i fac unici şi îi imită pe ceilalţi?
Oricât par de tentante explicaţiile ce ţin de influenţele exterioare, ele nu stau în picioare. Copiii nu-i imită pe ceilalţi pentru că sunt presaţi sau manipulaţi de alţi copii (de cei care-i domină, de exemplu). Nici pentru că părinţii îi compară cu ceilalţi, şi ei se simt obligaţi să-i imite (am întâlnit o grămadă de părinţi care-şi feresc copilul de orice fel de comparaţii şi copiii lor tot îi imită pe ceilalţi). Nici pentru că e ceva în neregulă cu ei, în sensul că sunt slabi, submisivi sau nu au o personalitate puternică. Şi nici nu are rost să dăm vina pe reclamele care-i tentează în continuu să cumpere diferite produse, ca să fie şi ei cool. Nu. Copiii îşi imită prietenii dintr-un motiv mult mai de bază, care are legătură cu una din nevoile lor cele mai importante: să fie acceptaţi de grup.
Cum se integrează copilul în grup?
Din momentul în care copilul începe socializarea, scopul lui principal devine integrarea în grupul lui de apartenenţă.
Grupul de apartentență al copilului este grupul cu care el are cele mai multe lucruri în comun: vârsta, sexul, preferinţele (în această ordine). Copilul își dă seama rapid cărui grup aparţine: ştie că este copil şi nu om mare, deci, într-o mulţime de adulţi şi copii, se orientează către copii. Dacă are de ales între copii de mai multe vârste, va alege grupul de vârstă cel mai apropiat de el. Dacă în acest grup sunt suficiente fete şi băieţi ştie să aleagă cărui gen aparţine, şi se îndreaptă către ei. Dacă, spre fericirea lui, sunt mai multe grupuri de acelaşi sex cu el care fac activităţi diferite, ştie să aleagă grupul cel mai asemănător cu preferinţele lui.
În momentul în care a detectat grupul lui de apartenenţă, primul şi cel mai important lucru pe care-l face un copil este să observe care sunt lucrurile pe care le fac membrii acestui grup. Această observare poate lua ceva timp, şi iată de ce este un semn bun când un copil, înainte să se alăture unui grup, stă o vreme pe margine (mulţi părinţi cred că el este timid, însă în realitate el face un lucru foarte înţelept şi are şanse mai mari să devină unul din membrii apreciaţi ai grupului). El observă cum se poartă copiii unii cu ceilalţi, ce se joacă în acest grup, ce trebuie să ştii să faci, ce trebuie să ai, ce nu ai voie să faci şi mai ales ce îţi oferă un statut înalt în acest grup. Tot atunci detectează şi liderul grupului. Bineînţeles, observaţia este implicită, adică copilul nu este în stare să verbalizeze ce a observat şi cum de a reuşit să facă asta. Este un mecanism aproape automat, cu care ne naştem toţi oamenii, şi pe care îl au şi alte animale care trăiesc în grup.
Aşadar, după ce copilul îşi găseşte grupul de apartenenţă şi observă regulile lui de funcţionare, în mod natural doreşte să vadă dacă el poate aparţine grupului. Este el capabil să facă ce fac ceilalţi? Poate fi el un membru al acestuia? Poate fi el ca ceilalţi, sau chiar ca liderul? Acesta este începutul imitării celorlalţi, începutul preluării normelor de grup şi deci începutul integrării. Dacă reuşeşte să preia cu succes normele grupului, ceilalţi îl vor recunoaşte drept unul de-al lor şi-l vor accepta. Dacă nu, sunt şanse mari să fie respins, pentru că, din păcate, toţi cei prea diferiţi sunt mai greu de înţeles şi cel mai simplu mecanism de raportare la aceştia este respingerea.
Acceptarea celor pe care copilul îi consideră asemănători este o nevoie esenţială pentru copil (şi, dacă te gândeşti, şi pentru tine ca adult). Ea contribuie la formarea imaginii de sine şi are un impact puternic asupra formării personalităţii lui. Când este acceptat de grupul de apartenenţă, el îşi întăreşte imaginea de sine (eu sunt fată, pentru că fac ce fac fetele. Eu sunt un sportiv, pentru că aparţin grupului sportivilor. Eu sunt rocker pentru că rockerii mă recunosc drept unul de-al lor). Dimpotrivă, respingerea celor din grupul de apartenenţă îi poate aduce multă suferinţă copilului şi îi poate surpa încrederea în sine: sunt băiat, dar atunci de ce toţi băieţii zic că nu-s aşa? Sunt şi eu drăguţă dacă grupul fetelor drăguţe mă respinge?
Aşadar, nevoia de a fi acceptat şi inclus este esenţială pentru copil. Ea nu este indusă din exterior, adică din presiunea grupului. Grupul nu îl presează concret pe copil să îi aparţină (nu o să vezi un grup de copii care forţează pe cineva să i se alăture, dimpotrivă). Copilul este cel care doreşte să se alăture grupului, şi grupul îi pune condiții- direct sau indirect (dacă vrei să fii acceptat de noi, iată cum trebuie să fii/ce trebuie să faci/ce să ai). Iar imitaţia este mecanismul principal prin care copilul se integrează în grup.
A fi integrat versus a fi diferit
Nevoia de a te simţi inclus într-un grup este cea mai presantă la începutul socializării, însă rămâne cu noi pe parcursul întregii vieţi. Sentimentul de neapartenență, de izolare sau de respingere este foarte dureros, indiferent ce vârstă avem.
Până la pubertate integrarea rămâne nevoia socială primordială a unui copil. Un copil care se simte inclus în grupul lui este fericit şi are o stimă de sine ridicată. De fapt, cu cât poziţia lui în grup este mai bună, cu atât şi stima lui de sine creşte. Copilul nu simte nevoia să fie diferit dacă această diferenţă este un motiv de respingere din partea grupului sau dacă aceste diferenţe îi scad statutul printre ceilalţi.
Dacă este însă bine integrat în grup, el poate aduce câteva lucruri diferite, atâta timp cât grupul le acceptă. El poate propune jocuri noi, poate avea jucării diferite, poate să se poarte diferit, dacă ceilalţi apreciază aceste diferenţe şi le preiau. Dacă însă grupul nu apreciază lucrurile noi propuse de copil, acesta va renunţa imediat la ele, pentru că nu vrea să rişte marginalizarea.
Odată cu începutul pubertăţii însă, lucrurile se schimbă. Nevoia de a fi integrat rămâne la fel de mare, însă, în paralel cu ea, începe să apară o altă nevoie, care are legătură cu formarea individualităţii: nevoia de a fi unic.
Dacă până la pubertate copilului îi plac asemănările cu ceilalţi, începând cu această vârstă îşi dă seama că nu e suficient să fie exact ca toţi cei din jur. Ce am eu în plus faţă de ceilalţi? De ce m-ar alege pe mine cineva, şi nu pe ceilalţi, care sunt la fel ca mine? Cu aceste întrebări în minte, copilul începe să-şi cultive caracteristicile care-l fac unic. El însă trebuie să fie foarte atent, ca să nu devină prea diferit şi să nu rişte excluderea din grup.
Pubertatea este o perioadă aşa de dificilă şi pentru că de multe ori nevoia de a fi acceptat şi cea de a fi diferit intră în conflict, şi calea de mijloc poate fi uneori tare greu de găsit. Cea mai comună soluţie pentru acest conflict este formarea unui grupuleț diferit de ceilalţi, dar în care toată lumea se simte acceptată (bisericuţa fetelor nonconformiste, gașca divelor, grupul gamerilor, al bikerilor, etc).
Ce poţi face ca părinte?
Aşadar, dacă eşti precupat de formarea unei personalităţi puternice şi originale la copilul tău, nu-l forţa să fie diferit de ceilalți înainte de pubertate!
Dimpotrivă, asigură-te că el este integrat în grup şi că are o poziţie cât mai înaltă. Stima lui de sine este dependentă de statutul în grup şi nu de cât e de diferit faţă de ceilalţi. Dacă copilul tău este bine integrat în grupul lui, el poate fi uşor diferit, atâta vreme cât aceste diferenţe sunt acceptate sau îi oferă o poziţie mai bună în grup (adică ceilalţi le apreciază şi vor şi ei să le aibă). Dacă observi că diferenţele îl exclud sau îi scad poziţia în grup, renunţă la ele. Şi mai ales ai răbdare, va veni momentul când el îşi va dori să fie diferit, şi atunci îl poţi ajuta să-şi cultive individualitatea.
Dacă eşti preocupat de valorile şi comportamentele pe care le imită nu-i spune să facă altceva decât fac restul, pentru că nu vei avea succes. Decât să mergi în sens opus nevoii lui mai bine găseşte-i un grup care-ţi place. Mizând pe faptul că el va absorbi ca un burete normele de grup, asigură-te că aceste norme sunt în conformitate cu dorinţele tale (adică dacă vrei să-i cultivi talentul artistic, înscrie-l într-un grup în care toţi sunt artişti. Dacă vrei să fie cuminte, plasează-l într-un grup de copii cuminţi. etc.).
Nu în ultimul rând, nu te descuraja dacă înainte de pubertate copilul tău pare lipsit de individualitate şi nu-şi doreşte decât să fie ca turma. Odată cu primele explozii acneice de pe faţa lui va exploda şi dorinţa lui de a fi unic şi original 🙂
Iar, dacă copilul tău se îndreaptă vertiginos către pubertate sau este deja adolescent, este momentul să-l ajuţi să-şi accepte şi cultive trăsăturile unice. Este momentul să-l ajuţi să descopere că toate însuşirile pe care le ascundea de grup, ca să nu pară ciudat, pot fi de fapt avantaje şi pot contribui la formarea lui ca persoană (brusc, faptul că îi place să picteze pe pietre devine ceva cool). Ajută-l să găsească persoane care au acele trăsături integrate armonios şi care îi pot servi ca model. Şi mai ales, fii lângă el în momentele în care se simte respins sau inadecvat, tocmai pentru că e unic.
Majoritatea părinţilor cărora le place acest articol dau like, ca să răspândească informaţia mai departe. Li te alături şi tu sau vrei să fii mai special şi să dai share? 🙂
