Unul din lucrurile care i se reproşează cel mai vehement şcolii este că omoară curiozitatea copiilor noştri. Copii care iniţial descopereau entuziasmaţi lumea ajung de pe băncile şcolii nişte tineri blazaţi, cu interese foarte limitate, pe care parcă nu-i mai animă nimic. Tineri pe care nu-i interesează prea mult ce se întâmplă în jurul lor şi cu atât mai puţin tot ce ţine de şcoală. Ei bine, dacă e aşa, poţi face ceva să-ţi ajuţi copilul? Poţi să-l scoţi din apatie şi să-l faci la loc un tânăr curios, cu chef de explorat? Poţi să-i trezeşti curiozitatea faţă de şcoală, cunoaștere, adevăr?

Dacă te întrebi de ce e importantă curiozitatea în viaţa copilului tău, imaginează-ţi cum ar fi viaţa lui fără ea. În primul rând, fără curiozitate, nimic nu i s-ar mai părea cu adevărat interesant, în afara micilor interese pe care le are deja (şi de care se va agăţa până la dependenţă, pentru că sunt singurele surse de plăcere din viaţă). O lume neinteresantă ar fi o lume plictisitoare, în care nimic nu este nou şi nimic nu merită încercat. Ar fi o lume pe care copilul nu ar mai fi motivat să o descopere, pentru că nu se aşteaptă să conţină nimic stimulator. Şi, în această lume, el nu ar avea cum să fie altfel decât apatic, devitalizat. Fără curiozitate, dorinţa de a explora şi de a cunoaşte se va estompa şi ea, şi tot ceea ce va face va fi pentru recompense sau de teama pedepselor, însă nu din dorinţa interioară de a afla, de a creşte. O lume lipsită de curiozitate ar fi o lume îngustă, anostă şi nesărată, în care nu este loc de entuziasm, plăcere şi dezvoltare.

Ştiu, tabloul pe care ţi l-am descris este destul de sumbru, pentru că descrie o lume în care curiozitatea este cu totul înăbuşită. În viaţa de zi cu zi, copiii nu sunt cu totul lipsiţi de curiozitate. Fiecare are câteva domenii care îl interesează şi în care investeşte energie. Însă, din păcate, de multe ori sunt domenii de interes foarte înguste şi oarecum irelevante (fotbal, maşini, vedete, haine, etc), care nu îi îmbogăţesc interior. Domenii care nu sprijină cunoaşterea, nu contribuie la formarea caracterului şi nici nu îi ajută să fie mai pregătiţi pentru viitor.

Pe de altă parte, un copil care îşi menţine curiozitatea trează este activ, în vervă, nu se plictiseşte niciodată. Pentru el lumea nu este plată, ci are profunzimi care merită explorate. Dar cel mai important lucru este că, mânat de curiozitate, învaţă de dragul de a învăţa, fără să fie împins de la spate.

Când apare curiozitatea?

În sine, curiozitatea nu este o calitate greu de cultivat: cu toţii ne naştem cu o curiozitate naturală faţă de lume. În primii ani, copiii sunt deschişi şi curioşi la tot ce se întâmplă în jurul lor, şi chiar vor să afle cum funcţionează lumea. Imaginea copilului de 2 ani care desface de mii de ori o jucărie ca să îi înţeleagă mecanismul este reprezentativă pentru curiozitatea naturală cu care ne naştem. În primii ani de viaţă, curiozitatea merge mână în mână cu fascinaţia de a descoperi lumea şi, dacă nu este înăbuşită, contribuie la formarea interesului faţă de tot ce este în jur. În timp, copiii se diferenţiază puţin în ceea ce priveşte nivelul de curiozitate (unii sunt din fire mai exploratori, alţii mai precauţi), însă aceste diferențe individuale nu sunt foarte mari.

Din păcate însă, pe parcursul dezvoltării, pot apărea obstacole în calea dezvoltării curiozităţii: fie copilul nu mai are parte de suficiente lucruri interesante, fie trăieşte într-un mediu care nu încurajează curiozitatea (ia nu te mai băga unde nu-ţi fierbe oala! ce tot pui atâtea întrebări?), fie este forţat să asimileze informaţii care nu merg în aceeaşi direcţie cu interesele lui.

Aşadar, ce putem face să stimulăm curiozitatea? Care sunt ingredientele care o dezvoltă?

Ingredientele care ţin trează curiozitatea (studiu de caz casnic)

Hai să facem o mică muncă de detectiv şi să descoperim împreună ce menţine curiozitatea trează. Pentru asta, îţi propun un mic studiu de caz: care este cea mai curioasă persoană la care te poţi gândi?

Hai să îl lăsăm deoparte pe Sherlock Holmes, pentru că este un presonaj prea complex, ci să ne îndreptăm atenţia către, să zicem, vecina care ştie tot ce se întâmplă în bloc (sunt sigură că ştii şi tu măcar o astfel de vecină).Care este secretul curiozităţii ei? Ce o face să dorească cu atâta fervoare să ştie tot ce mişcă în jurul ei? Ce o ţine permanent în priză, gata să capteze şi cel mai mic zvon despre ceilalţi? (înainte să o judeci, gândeşte-te ce bine ar fi ca aceeaşi curiozitate care o mistuie pe vecina ta să îl cuprindă şi pe copilul tău, referitor la matematică).

• Păi, în primul rând, observăm că ea este deja interesată de viaţa vecinilor şi că deja ştie câte ceva despre fiecare. Aceeaşi vecină care este atât de curioasă de viaţa din bloc este puţin probabil să fie curioasă de noile descoperiri ale fizicii nucleare. Asta este din cauză că, spre deosebire de fizica nucleară, ea are deja numeroase cunoştinţe despre vecini. Contrar intuiţiei, nu suntem curioşi de domeniile total necunoscute, ci de cele în care avem deja un oarecare bagaj de cunoştinţe.
• Observăm apoi că ea are un impuls puternic pentru cunoaştere, adică nu prea se poate abţine să nu iscodească. Impulsul ei creşte cu cât informaţia căutată pare a fi mai inaccesibilă, mai greu de găsit. Un posibil blocaj în aflarea adevărului face ca informaţia căutată să pară mult mai preţioasă şi să ne stârnească mai mult curiozitatea.
• În ceea ce priveşte importanța informaţiei pentru ea, aici descoperim că nu este obligatoriu ca ceea ce ştie chiar să fie important pentru ea. De multe ori curizitatea se naşte din necesitate (am nevoie să ştiu asta), dar ea poate proveni şi din simpla dorinţă de a cunoaşte, fără legătură cu viaţa noastră. Aşadar, faptul că o informaţie este importantă pentru noi nu duce neapărat la o curiozitate mărită.
• Nu în ultimul rând, observăm că, după ce îşi satisface curiozitatea, vecina este puţin dezamăgită. Aha, deci doar despre asta era vorba, pare că îşi spune ea. Cea mai interesantă parte a curiozităţii nu este dezlegarea misterului, cât suspansul trăit până la descoperirea lui. Acest sentiment plăcut de aşteptare înfrigurată ne face să căutăm senzaţia de a fi curioşi şi în continuare.

Aşadar, vecina este curioasă pentru că deja ştie câte ceva despre vecini, pentru că simte că informaţia căutată nu este chiar uşor de găsit (şi trebuie să iscodească puţin ca să ajungă la ea),  pentru că vrea să ştie (nu neapărat din interes), şi pentru că îi place senzaţia de suspans şi de mister, de aşteptare a dezlegării misterului. Aplică aceste ingrediente şi când vine vorba de şcoală, şi ai şanse ca 60% din curiozitate să fie trezită.

Doar 60%? Păi cum rămâne cu restul? Ei bine, mai există un ingredient foarte important care stimulează curiozitatea, şi de care este esenţial să ţinem cont. Dacă nu ar fi fost un articol despre curiozitate, ţi l-aş fi spus deja, dar aşa, vreau să te mai ţin puţin în suspans. Poţi să-l ghiceşti? Dă-ţi cu părerea şi, după ce se adună suficiente sugestii, îţi voi satisface curiozitatea, lăsându-ţi răspunsul într-un comentariu al acestui articol! 🙂 Later edit: blogul a fost refacut, comentariile pierdute, eheee, ce pacat ca taina persista! 

(Sursa foto1, foto2 si foto3)