În devoltarea emoțională a copiilor, părinții au un rol foarte important. Prin felul în care reacţionează zi de zi la emoţiile copilului, prin felul în care vorbesc despre ceea ce simt, prin sensibilitatea sau nepăsarea în faţa emoţiilor, părinţii îl ajută sau îl blochează pe copil în dezvoltarea lui emoţională.

Psihologii s-au întrebat care sunt diferențe între părinți care ajută copilul să se exprime emoțional și cei care să le blocheze să-și facă un fel sau altul creșterea, și au găsit câteva aspecte majore în funcție de care nu putem da seama dacă un părinte poate ajuta. sau nu copilul să se dezvolte emoțional. Îți prezint în continuare aceste aspecte, precum și modalități potrivite sau neadecvate ale părinților de a se comporta.

1. Receptivitatea față de emoțiile copilului

• Unii părinți tind să nu dea sau prea mare importanță emoțională în general, fie că sunt ale lor, fie că sunt ale copiilor. Ei nu vorbesc prea mult despre ce simt, si nici nu sunt preocupati de felul in care se simte copilul, decat in momentele in care acesta are o experienta mai intensa (de exemplu cand incepe sa plângă, să țipe, când este foarte entuziasmat, etc. .). Din această cauză, deseori copiii acestor părinți se poartă exagerat în anumite situații, tocmai pentru a face pe părinți să observe cum se simt.
• Părinții care ajută copiii să se dezvolte emoțional sunt foarte atenți la emoțiile propriului copil. Ei observă chiar și micile schimbări în dispoziția acestuia, și vorbesc despre ele (spunând spre exemplu: Mi se pare mie sau tocmai te-ai întristat? ). Ei dezvăluie propriile trăiri emoționale în fața copilului, indiferent dacă sunt pozitive sau negative.

2. Părerea  despre emoțiile negative

Pentru unii părinți, emoțiile negative sunt asemeni unor paraziți: periculoase și contagioase. Faptul că micuțul lor trăiește o stare negativă este pentru aceștia un semnal de alarmă, și prima lor grijă este de a încerca să schimbe locul respectiv. Ei fieții să îi distragă copilului atenția de la propriile emoții, fie să cumpără ceva ca să îi treacă supărarea sau tristețea. Cînd acești părinți sunt supărați sau triști tind să ascundă de copil aceste emoții, de echipă de a nu-l încărca și pe cu propria lor stare de spirit.

• Pentru ceiilalți, emoțiile negative sunt o parte normală din viață. Ei se așteaptă ca micuții lor să fie uneori nefericiți, supărați sau triști, și pot să tolereze această suferință. Când ei au o stare negativă de spirit nu se tem să le arate copiilor acest lucru, ci le explică mai degrabă de ce se simt așa. 

3. Acceptarea emoțiilor negative

• Din dorința de al liniști pe copil, mulți părinți îi spun că nu ar trebui să se simtă așa într-o anumită situație ( nu are de ce să vă fie frică de câini! sau Nu mai fii supărat! ). Copiii însă nu au capacitatea de a-și controla propriile emo după bunul plac, și probabil că vor continua să se simtă la fel în respectiva situație. Diferența este că atunci vor încerca să accepte să ascundă emoții, pentru că știu că nu sunteți de părinți.
• Alți părinți căutați să banalizeze sau să diminueze emoțiile ( copilul Hai că nu te doare așa de tare sau Plângi din orice fleac! ). Bineînțeles, asta nu are darul să liniștească copilul, ba chiar dimpotrivă, el devine îngrijorat. El crede că ceva nu este în regulă cu el, pentru că ceea ce simte este diferit față de ceea ce îi spun adulții. În plus, reacțiile emoționale ale copiilor la lumea din jur sunt mult mai intens decât ale adulților. Pentru copii, ruperea creionului preferat chiar poate fi o catastrofă, și când se întâmplă asta nu-și pot întâmpina lacrimile sau tristețea. Când este cert pentru că plânge „din nimic”, copilul se simte neînțeles.
• Când copiii lor se simt triști, supărați sau furioși, pentru unii părinți aceasta este o ocazie de a se apropia de ei, o poartă deschisă spre comunicare. Ei le spun copiilor că îi înțeleg ( înțeleg că te simți supărat când fratele tău tău ia jucăria , sau Știu că ți-e frică de câini ), și acest lucru simplu îi face pe micuți să se simtă normal, și să nu se teamă de emoții lor. De asemenea, de câte ori copilul se va simți rău, va avea încredere să mărgă la părinte pentru consolare, fără să se teamă că va fi critic.

4. Răbdarea față de emoțiile negative ale copiilor

• Copiilor le ia uneori mai mult timp să-și schimbe starea de spirit negativă, de exemplu să se liniștească după ce au fost furioase sau să se înveselească după ce au fost triști. Unii părinți cred că dacă au consolat într-un fel sau alt copil, acesta va schimba imediat dispoziția, și nu va mai reveni la fosta stare de spirit. Când observă că micuului îi este greu să treacă peste supărare de vin ușor iritați, pierzându-și răbdarea, și deseori să caute să schimbe copilul să schimbe așa.
• În loc să fie nerăbdători, unii părinți se retrag după ce vorbesc cu copiii despre emoțiile lor, și îi lasă pe aceștia să revină treptat. Ei nu fac mare caz dacă micuțul rămâne bosumflat, în ciuda faptului că nu mai are de ce să fie așa.

5. Încurajarea discuțiilor despre emoții

• La început, micuții nu știu să spună ce emoții trăiesc. Ei știu doar că se simt bine sau rău. În timp, ei învață să asocieze diferite senzații din corpul lor cu anumite denumiri: ei află că agitația din burtică și tensiunea din picioare se numește furie, sau atunci când le curg lacrimile sunt supărați. Când un copil este încurajat să spună cum se simte, el se și eliberează parțial de emoție respectivă. Când el spune ce frică îmi este , deja frică lui se diminuează. Aceasta este puterea cuvintelor. Părinții care încurajează copiii să spună ce simt le dau acestora sau șansă să se elibereze de emoții neplăcute.
• Părinții care nu se preocupă să fie să învețe pe copii să vorbească emoțiile lor riscă să-și spună și să stea de agitație interioară, de care nu se poate elibera cuvintele.

6. Stabilirea de limită în exprimarea emoțiilor

• A accepta emoțiile copilului nu înseamnă al încuraja să se manifeste într-un anumit fel. În spatele oricărui comportament agresiv stă o emoție negativă, și asta nu înseamnă că părinții trebuie să fie de acord cu comportamentele agresive. Părinții care înțeleg diferența între comportament și emoție reușesc să transmită aspectul că te a simți rău nu îți da dreptul să te porți urât. Ei resping doar comportamentul copilului, nu și emoșia lui ( înțeleg că ești furios pe fratele tau, dar nu ai voie să îl bați ).
• Părinții care nu fac diferența între comportament și emoție pot cădea în două extreme : fie resping emoțiile copilului pentru felul în care se poartă , pentru că îi înțeleg emoția ( Înțeleg că ți-ai bătut fratele că erai supărat, și te iert ).

Sper că ți-ai dat seama care sunt aspectele în care reacțiile tale ajutătoare pe copil să se dezvolte emoțional, și care sunt cele pe care să-l poarte să îmbunătățești. Faptul ca acum stii mai multe despre tine este primul pas spre schimbare. Iar rezultatul, de a avea o relație sinceră, deschisă și pozitivă cu copilul tău, și de a avea un copil cu o inteligență emoțională ridicată, merită din plin.

(Sursa foto)