Dacă înainte să împlinească doi anişori copiii sunt consideraţi nişte îngeraşi drăguţi, după ce au trecut de cea de-a doua aniversare ei se transformă uneori în adevăraţi drăcuşori. Mulţi părinţi se plâng că micuţii lor au devenit încăpăţânaţi, neastâmpăraţi sau obraznici. Oare să fie o coincidenţă faptul că aceste trăsături încep să se manifeste la doi ani, sau putem vorbi despre etapa în care copilul îl ia pe Nu în brațe? Pentru a înţelege mai bine cum este normal să se comporte micuțul la această vârstă, îţi propun să analizăm în ce etapă de dezvoltare intelectuală, emoțională și socială se află micuțul de numai două primăveri. 

Dezvoltarea intelectuală a copilului de doi ani

• Copilul de doi ani este în plină descoperire a lumii. El are o dorinţă nestăvilită de a cunoaşte realitatea cu toate simţurile. Chiar dacă este frânt de oboseală, el tot mai vrea să simtă, să atingă, să bage în gură, să desfacă, să strice, să pipăie obiectele din jur. În urma contactului repetat cu lucrurile din jur, el îşi creează o imagine mentală a acestora. De exemplu, pentru ca în mintea copilului să apară noţiunea de scaun, el are nevoie de sute de interacţiuni cu acesta în care să îl observe, să îl atingă, să îi urmărească contururile, să îl mişte, să se suie pe el, etc. Chiar dacă l-a mai atins şi s-a mai jucat cu el de nenumărate ori, el are nevoie să repete jocul cu scaunul pentru ca imaginea acestuia să i se fixeze în minte. De asemenea, faptul că el cunoaşte cuvântul scaun îl va ajuta să îşi formeze în minte reprezentarea acestuia.
• Odată cu îmbunătățirea vorbirii este accelerată şi dezvoltarea intelectuală, cuvintele ajutându-l pe copil să îşi creeze o imagine interioară tot mai coerentă a lumii. Prin intermediul explicaţiilor oferite de ceilalți copilul începe să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui. De asemenea, pentru că doreşte să comunice mai bine, el învață să fie mai coerent și să se exprime tot mai clar.
• Copilul de doi ani nu îşi dă încă seama că lumea există de dinaintea lui şi că este separată de el. El crede că lumea a început odată cu el şi că se învârte în jurul lui. El leagă tot ce se întâmplă în lume de propria persoană. Spre exemplu, copiii de doi ani cred că plouă pentru că au fost răi, sau că a ieşit soarele pentru că aşa au spus ei. Acest fel de a gândi se numeşte gândire magică, şi va fi depăşit deabia peste 2-3 ani.

Dezvoltarea emoţională a copilului de doi ani

• Micuţul este foarte ataşat de părinţi şi îi iubeşte în mod absolut. Pentru el părinţii sunt totul şi nu îşi poate imagina viaţa fără aceştia. De aceea el se teme foarte tare să nu îi piardă şi orice despărţire de ei este ca o mică tragedie. Atunci când părinţii sunt supăraţi pe copil, el este foarte afectat şi încearcă toate modalităţile de a-i îndupleca şi de a se împăca cu ei. Dacă ştie că este în puterea lui să îşi mulţumească părinţii, el va face orice pentru a intra în graţiile lor şi a nu-i supăra.
• Copilul de doi ani caută cât mai multe activităţi plăcute. Principiul după care se guvernează este plăcerea fără limite. El nu poate concepe încă ideea că ceva care este plăcut poate fi rău. Micuţul nu poate încă să împartă activităţile în bune sau rele, ci doar în activităţi plăcute sau neplăcute. Unele din plăcerile specifice acestei vârste este producerea a cât mai multe urme ale propriei activităţi (să împrăştie lucruri, să murdărească, să facă zgomote, etc).
• Treptat, copilul îşi formează noţiunile de bine şi rău în funcţie de atitudinea părinţilor faţă de acţiunile lui. Pentru el lucrurile bune sunt cele pe care părinţii le aprobă şi cele rele sunt cele pe care părinţii le resping. El va încerca să facă cât mai multe lucruri bune nu pentru că înţelege de ce sunt bune, ci din dorinţa ca părinţii să nu se supere pe el. Din dragoste pentru părinţi el va renunţa la scutece, îşi va forma primele deprinderi şi va încerca să fie cuminte.
• Chiar dacă își dorește, copilul nu îşi poate stăpâni în totalitate impulsurile: când este furios vrea să lovească sau să muşte, când este frustrat izbucneşte în lacrimi. Chiar dacă i se spune de o mie de ori că nu are voie să lovească alţi copii, lui îi va fi greu să se abţină atunci când este furios. Cum vorbirea nu este suficient de dezvoltată, el nu are alte modalităţi mai bune de a-şi descărca furia (să spună în cuvinte că este furios, de exemplu).
• Micuțul nu face dinadins lucrurile interzise, iar dacă ar putea să se abţină cu siguranţă ar face-o. Însă la doi ani el deabia îşi formează capacitatea de autocontrol, şi vor mai trece câţiva ani până când lupta între impulsuri şi interdicţii va fi câştigată de vocea raţiunii. Până atunci, copilul se va strădui să facă lucruri bune (adică acceptate de părinţi), însă nu va reuşi tot timpul.
• Copilul nu este încă capabil să se simtă vinovat pentru faptele lui rele. Atunci când face ceva rău şi este certat îi este ruşine pentru fapta lui, însă dacă faptele rele trec neobservate, el nu va avea mustrări de conştiinţă pentru ele (din cauză că nici conştiinţa morală nu este formată la 2 ani).
• În această perioadă apar marile frici ale copilăriei: frica de bază este aceea de a fi abandonat de părinţi. Tot la doi ani se manifestă şi frica de necunoscuţi, frica de întuneric, frica de a fi mâncat (de un balaur, de o vrăjitoare), frica de a fi înghiţit de vasul de toaletă sau de scurgerea de la vană, etc. În mod normal aceste frici sunt intense dar suportabile, şi simpla prezenţă a părinţilor are un efect liniştitor asupra copilului. Însă, dacă copilul suferă intens la orice episod de despărţire de părinţi, dacă are coşmaruri noaptea sau se trezeşte plângând în mod frecvent, este posibil ca situaţia să fie mai complicată. În cele mai multe cazuri aceşti copii speriaţi se confruntă în viaţa de zi cu zi cu interdicţii prea severe şi se tem că nu le vor putea face faţă (şi că vor pierde astfel iubirea părinţilor). De obicei, în perioadele în care copilul de doi ani este foarte speriat, simpla relaxare a interdicţiilor are puterea de a-l calma pe copil.

Dezvoltarea socială la copilul de doi ani

• Încetul cu încetul copilul începe să devină autonom, să fie o persoană separată de părinţi. Cea mai primitivă modalitate de a-și arăta independența este prin a face altfel decât ceilalţi. Ca să arate că este diferit, copilul va spune Nu vreau la orice propunere. Acest Nu înseamnă „eu sunt diferit de voi, sunt cineva separat, și pot alege singur ce să fac„. Nu-ul nu este îndreptat împotriva părinţilor, nu vrea să le submineze autoritatea, ci este un semn că micuţul începe să îşi formeze conştiinţa de sine.
• Copilul preia toate gesturile, tonul vocii, compotamentele părinţilor. Când părinţii le spun copiilor să respecte nişte reguli pe care ei înşişi nu le respectă, vor avea şanse foarte mici ca micuţul chiar să îi asculte.
• Copilul nu poate încă să se pună în locul altcuiva. Chiar dacă pe el îl doare când cineva îl loveşte, nu îşi dă seama că atunci când el loveşte, şi pe celălalt copil îl doare. El nu este pregătit să împartă lucrurile cu alţi copii, nu ştie să se joace împreună cu alţii, şi în general încă nu este interesat de alţi copii de vârsta lui. Când copiii stau la joacă împreună, de fapt fiecare se joacă separat şi îl foloseşte pe celălalt ca pe un ajutor pentru jocul personal.

În concluzie, copilul de doi ani se află în centrul propriului univers, pe care îl explorează cu curaj şi încântare. Îşi iubeşte părinţii mai presus de orice şi se iubeşte şi pe sine (deşi încă nu ştie cine este acest sine). El încearcă din răsputeri să facă ceea ce este bine, însă când o activiate plăcută îi face cu ochiul, nu poate rezista tentaţiei. Într-un articol viitor voi vorbi despre ce presupune educarea copilului de doi ani și cum să treci cu bine de anumite momente dificile specifice vârstei. Însă până atunci mi-ar plăcea să îmi povesteşti şi tu despre gândurile, emoţiile şi dorinţele copilului tău de doi ani, aşa cum le-ai observat tu.

(Sursa foto)

Arhiva comentarii (precum iti dai seama, blogul a fost refacut iar comentariile vechi s-au arhivat. Daca doresti sa adaugi un comentariu nou, fa-o cu incredere in rubrica de comentarii! 

• • Carolina Dumitru permalink
    Uneori este ca un dracusor. Baietelul nostru de doi ani si 7 luni este foarte incapatanat: daca nu il imbracam cu ce vrea el, se tranteste pe jos si urla pana se invineteste. Uneori imi pare rau sa il vad asa si pana la urma cedam. Credeti ca este bine sau ar trebui sa il lasam sa urle pana nu mai poate? In afara de asta, avem si niste vecini foarte dificili care la orice zgomot ne bat in teava si din cauza asta facem cum vrea el, ca sa nu tipe.
    Răspunde
  • Raluca Vasiliu permalink
    Buna Carolina,
    acum pregatesc un articol cu sfaturi pentru parintii copiilor de doi ani, in care o sa vorbesc si despre incapatanare 🙂
    Răspunde
  • gabriela permalink
    Buna, baietelul nostru are 2 ani si 5 luni si uneori este mai mult decat un dracusor, cu cat ii spui sa nu faca ceva cu atat devine mai tentat sa faca, atunci cand nu facem cum vrea el se da cu capul de pereti sau de ce apuca pana cand cedam si ii dam ce vrea, sau ii dam una la fund.am vazut ca chiar daca il pedepsesc, ii dau la fund el tot nu face cum ii spun, trebuie sa specific ca abia acum incepe sa vorbeasca,poate fi asta o cauza a comportamentului lui.
    Răspunde
    • Raluca Vasiliu permalink
      Buna ziua,
      Comportamentul lui dus la extrem poate fi din cauza ca a observat ca in cele din urma, facand asa, va primi ceea ce isi doreste. Cred ca cel mai intelept ar fi fie sa ii dati din prima ceea ce isi doreste, ca sa nu se ajunga la aceste manifestari (pentru ca se pare ca deocamdata nu reuseste sa faca fata frustrarilor), fie chiar sa nu cedati niciodata (aceasta este varianta mai grea, insa mai indicata, pentru ca el va mai face o vreme aceste comportamente). In acest caz este indicat sa incercati sa il linistiti tinandu-l in brate, distragandu-i atentia, insa niciodata cedand (caci altfel comportamentul lui se va mentine sau accentua).
      Răspunde
  • gabriela permalink
    va multumesc pentru cele spuse, vom incerca sa nu cedam,dar uneori este foarte greu pentru ca este si un copil curios si se urca pe peste tot, intr-o zi s-a urcat pe blatul de la bucatarie de unde a cazut, am icercat sa ii explicam ca nu este bine dar dupa o zi tot acolo a fost.aveti un cabinet in brasov m-ar place sa vorbim, avem mai multe intrebari la cum sa ne comportam cu el. va multumesc
    Răspunde
  • Ana Pop permalink
    Buna ziua!
    Baiatul meu(2ani si 5 luni) a inceput de vreo 3 saptamani sa impinga copii si sa-i loveasca. Astazi a impins o fetita pe tobogan…l-am luat de o parte, l-am certat si i-am explicat ca plecam de acolo din cauza ca impins fetita. Nu stiu cum sa reactionez, ce sa fac pentru a-l face sa inteleaga ca doare, ca nu e bine ce face. Nu sunt o mama care sa-l bata, exceptie facand cate o palma la fundic sau peste mana. Poate nu stiu sa-i explic? Nu stiu!
    Răspunde
    • Raluca Vasiliu permalink
      Buna ziua,
      La aceasta varsta copiii, chiar daca inteleg ca nu este bine sa loveasca, tot nu se pot abtine inca. Aceasta etapa de agresivitate apare aproape la toti copiii de 2 ani,insa trece mai repede sau mai greu in functie de copil si mediul familial. Ceea ce puteti face dvs. este ori de cate ori loveste sa ii aratati ca sunteti suparata (doar atat, nu este nevoie sa il loviti) si sa ii spuneti ca nu e voie. Alte explicatii sunt oricum in plus. Cand vedeti ca este tensionat si vrea sa loveasca o solutie este sa il puneti sa loveasca un animal de plus, si nu un copil. Astfel el isi va descarca agresivitatea pe care nu o tine sub control, insa nimeni nu va avea de suferit.
      Răspunde

Ramona permalink
Buna ziua! Un sfat va rog, am o fetița de 2,8 luni care nu vrea sub nicio forma sa o îmbrac, sta toată ziua dezbracata, foarte rar ia ceva pe ea pentru câteva minute ca mai apoi sa se dezbrace. Argumentele ei sunt ca hainele sunt prea groase, nu sunt frumoase, o gâdila, o înțeapă etc, deși nu e așa in realitate. Și când cedez si încep sa tip la ea si sa o imbrac forțat(știu ca nu e bine sa fac asta dar efectiv cedez psihic când trebuie sa plecam si ea tot nu vrea) fetița tipa, se trântește si se dezbracă bineînțeles. Deci cam in fiecare zi ea sta dezbracata, n am mai putut sa o scot din casa de câteva săptămâni, excepție de vreo 2 ori. Schimbarea asta a venit așa treptat sa zic după o perioada stresanta pentru ea, cand a fost bolnavioara si am stat internate la spital. Nu știu cum s o mai iau. I am explicat omenește posibil consecințele a faptului ca nu se îmbracă, ca va raci si vom ajunge la spital iarăși, ca pierde distracția de a ieși afara sa ne jucam. In momentele alea ea zice ca vrea sa ieșim, plânge sa nu plec fără ea, ca vrea si ea dar cand vreau sa o imbrac, ma întreabă cu ce o imbrac după care refuza orice varianta ii zic, printre plânsete si isterie. Cum as putea da o fac sa se imbrace? An luat o si cu frumosul si cu câte o palma la fund dar nimic hu funcționează. Acum sta acasa si prin casa o las așa cum crea ea dezbracata, dar ma gândesc la momentul cand o sa înceapă grădinița, cum o fac sa se imbrace? Va rog dați mi câteva sfaturi, am ajuns la capătul răbdării. Multumesc