Lasă-l și pe el să se joace cu jucăriile tale, că e mai mic! Dă-i lui mașinuța ta, nu vezi că plânge după ea? Trebuie să ai grijă de fratele tău, ca ești mai mare! Iată câteva fraze foarte cunoscute fraților mai mari, care le-au marcat copilăria. La rândul lor, frații mai mari au și ei replicile lor tipice: Mereu i-ai dat celui mic mai mult! Pe cel mic îl iubiți mai mult decât pe mine! Ce crezi, experiențele de viață prin care trec doar frații mai mari le formează acestora câteva trăsături distinctive de caracter? Și dacă da, oare care sunt aceste trăsături?
Ca să descoperim dacă există trăsături de caracter pe care le au în comun frații mai mari, trebuie mai întâi să înțelegem care sunt provocările specifice prin care trec aceștia, provocări necunoscute fraților mai mici.
Copilul cu părinți neexperimentați
Ca prim născut, fratele mai mare are parte de părinţi fără experienţă, asadar de părinți mai stresati și mai nesiguri pe abilitățile lor. Lipsa de experiență a părinților are pentru copil și o parte bună și o parte rea.
Partea bună este atenția mărită acordată copilului, cel puțin până în momentul în care apare fratele mai mic. Părinții tresar la primul strănut al copilului, fac o mie de poze cu primii lui pași și sunt acolo la orice chemare. Pentru orice copil, atenția și disponibilitatea sunt semne ale dragostei, și, până să apară cel mic, el are parte de dragoste părinteasca din plin.
Partea rea a lipsei de experiență a părinților este atitudinea lor supra-protectoare, care se poate manifesta prin restricții inutile și stres la orice decizie. Fratele mai mare își câstigă mai greu unele privilegii, din cauza prudenței și temerilor părinților. El este lăsat mai târziu singur la joacă, nu are voie la calculator când e mic, nu are voie să doarmă acasa la prieteni decât când e mai mare, etc.
Spre deosebire de el, fratele mai mic este lăsat mai repede să facă unele lucruri pentru care fratele mare s-a zbătut din greu. Asta se întamplă din cauză că părinții, văzând că cel mare nu a pățit nimic, sunt mai relaxați și mai permisivi cu cel mic. Această mică nedreptate nu are cum să-i scape fratelui mai mare, care știe câtă muncă de convingere a trebuit să depună pentru niște privilegii pe care cel mic le obține la prima rugăminte.
Mica dramă a fratelui mai mare
Apariția unui frate este o experiență centrală în viața unui copil și se mai numește și detronarea, pentru că reprezintă pentru majoritatea copiilor pierderea poziției privilegiate din familie.
Chiar dacă a fost pregătită din timp, apariția fratelui mai mic este pentru majoritatea copiilor o experiență cel puțin dezamăgitoare. Chiar și cei care își doreau un frate descoperă că acesta este prea mic ca să se joace cu el și că nu poate face mai nimic. Toate așteptările pozitive (că se vor juca împreună, că vor fi prieteni) sunt amânate pentru câțiva ani, ceea ce pentru el este o eternitate.
În plus, atmosfera Și situatia din familie se schimbă din temelii: părinții devin mai indisponibili față de nevoile lui, rutinele se dau peste cap, de multe ori apar tensiuni în casă.
În urma detronării, reacţia normală a fratelui mai mare este de gelozie faţă de cel mai mic. Copilul și-o va manifesta fie direct, prin gesturi agresive, fie indirect, prin ignorarea bebeluşului. De multe ori frații mai mari îi agresează pe cei mai mici atunci când cred că părinții nu-i observă. Comportamentele excesiv de iubitoare, oricat par de îmbucurătoare pentru părinți, nu sunt o reacție firească. La fel ca părinții, fratele mai mare are nevoie de timp ca să-și formeze atașamentul față de noul născut, așa că nu ne putem aștepta să fie din prima iubitor si protector.
Cea de-a doua reacţie în fața detronării este revolta faţă de părinţi, care sunt, in mintea copilului, principalii vinovaţi pentru apariţia intrusului. Revolta se poate exprima şi ea fie direct, prin acuze, fie indirect, prin închiderea în sine sau nerespectarea unor reguli.
De asemenea, mulți copii manifestă pentru scurt timp comportamente regresive: udă patul din nou, vorbesc mai stâlcit, cer să fie duși in brațe, cer suzeta, etc.
O altă reacție firească este încercarea de a-l ignora pe noul născut sau de a restabili ordinea de dinaintea apariției frățiorului. Ca din intamplare el poate să-i întrebe pe părinți dacă bebelușul nu poate pleca, sau dacă nu ar fi mai bine să-l ducă înapoi.
Atâta timp cât aceste comportamente nu durează mai mult de câteva săptămâni, ele nu sunt semne de îngrijorare.
Formarea rolului de frate mai mare
După aceste reacţii imediate (care, dacă nu sunt bine gestionate de părinţi, din păcate se pot prelungi ani de zile), fratele mai mare înţelege că nu are de ales şi că trebuie să îl accepte în familie şi pe cel mic. Așa că nu-i rămâne de făcut decât să-și recapete o poziţie în familie cât mai satisfăcătoare.
În primul rand, el trebuie să se adapteze noilor cerințe ale părinţilor. Aceștia încep să aibă așteptări mai ridicate de la el, ca de la un copil mai mare: să fie mai ordonat, să împartă cu fratele mai mic, să âi cedeze unele jucării, să fie mai înțelegător și mai tolerant, etc. Odată cu aceste așteptări vine însă și mândria de a fi considerat mâna dreaptă a părinților. Rolul tipic de frate mai mare presupune să fii matur, serios si conștiincios.
Dacă sarcinile de lucru pe care le dau părinții sunt prea dificile pentru vârsta lui, fratele mai mare se va maturiza forțat. El va renunța la joacă și la copilărie pentru a prelua sarcina de întrajutorare a părinților. Această experiență poate fi chiar împovărătoare pentru fratele mai mare, care, totuși, este un copil.
Relația cu fratele mai mic
În relaţie cu cel mic, fratele mare are o atitudine protectoare însă şi dominatoare. Pentru el este foarte important să se păstreze ierarhia dintre ei şi să fie el cel mai mare şi mai puternic. Iată de ce el nu va pierde nici o ocazie să-i arate celui mic că el este şeful şi va pedepsi orice tentativă a celui mic de a-l depăşi sau domina.
Fratele mai mare nu este motivat sa intre in competiție cu cel mic, pentru că din oficiu știe că îi este superior. Însă, de cele mai multe ori el observă cum cel mic intră în competiție cu el și încearcă să-i ia locul. Cel mic îl imită, vrea să aibă tot ce are el, vrea să fie cel puțin la fel de bun ca el. De multe ori, cel mic îl provoacă direct pe cel mare la luptă, sau se ambiționează să le demonstreze părinților că el își va depăși fratele mai mare. În acele situții, pentru a-și păstra poziția, fratele mai mare este mai dominator și apelează uneori la forță sau intimidare.
Din păcate, de cele mai multe ori, părinţii tind să-l favorizeze pe cel mic. Acest mic favoritism i se pare o nedrepate celui mare, care se suprapune cu sentimentul iniţial de nedreptate, dat de experienţa detronării (nu e drept ca un bebeluş mic şi neajutorat, care nu ştie să facă nimic, să îmi ia poziţia privilegiată). Nu e de mirare de ce mulţi fraţi mari sunt sensibili la nedreptate şi își dezvoltă o latură justiţiară.
Exista trăsături de caracter specifice fratilor mai mari?
Experiențele prin care trec frații mai mari ar putea dezvolta în timp anumite trăsături de caracter. Hai să vedem ce trăsături de personalitate ne-am putea aștepta să se formeze în urma experiențelor specifice prin care trec frații mai mari.
- Faptul că fratele mai mare trebuie să-și negocieze mai mult drepturile cu părinții îl poate face să-și dezvolte abilitățile de negociere și încăpățânarea
- Faptul că a trăit experiența detronării îl poate face să se opună schimbărilor în general și sa fie mai conservator
- Faptul că a preluat rolul de frate mai mare îl poate face mai serios, conștiincios și matur
- Luptele cu frații mai mici îl pot face mai dominator și mai agresiv.
- Faptul că a observat favoritismul părinților îl poate face un gardian al dreptății și un spirit justițiar.
Daca ai un frate mai mare, probabil că îl regăsești în descrierea de mai sus. Însă, gândindu-te la alți oameni pe care-i cunoști, crezi că poti ghici dacă sunt frați mai mari sau mai mici? (Ce crezi, eu sunt soră mai mare sau mai mică?)
Dacă nu reușești să ghicești dacă o persoană este frate mai mare sau nu, nu te îngrijora. Nici cercetătorii, care au studiat mii de oameni, nu au reușit să facă asta. Adică, în urma aplicării mai multor chestionare, nu au putut ghici dacă o persoană este frate mai mare, mai mic sau copil unic. Însă oare de ce? De ce frații mai mari, deși au în comun câteva experiențe importante de viață, nu au totuși nici o trăsătură comună? (adică nu putem spune: frații mai mari spre deosebire de cei mici, sunt mai conștiincioși/serioși/încăpățânați?). Și mai ales, cum împăcăm aceste rezultate cu experiența noastră de viață, în care am observat că fratele nostru mai mare chiar este mai serios/ dominator/justițiar?
Răspunsul este următorul: trăsăturile specifice de personalitate ale fraților mai mari se manifestă doar în familie, nu și in afara ei. Frații mari sunt mai dominatori, însă doar în relație cu frații mai mici. Când sunt în afara familiei, nu sunt neapărat mai dominatori cu ceilalți. Spiritul justițiar chiar se manifestă în familie, când apar nedreptăți, însă nu se extinde neapărat și în afara casei. Sunt mai maturi și mai responsabili cu frații mai mici, însă nu neapărat și în afara casei, cu alți oameni.
Cu alte cuvinte, experiențele de viață pe care le au în comun frații mai mari nu lasă urme în personalitatea lor. Ele îi fac să se comporte într-un anumit fel cu membrii familiei, însă nu le afectează toată viața! La intrebarea mea din titlu, răspunsul este Nu există nici o trăsătură de caracter specifică fraților mai mari!
Aceste rezultate surprinzătoare ne spun cateva lucruri foarte importante. În primul rand, faptul că experiențele din familie nu lasă neapărat urme în personalitatea noastra. Influenţa familiei asupra formării personalităţii este mai mică decât ne aşteptam. Relaţiile cele mai apropiate, din familie, nu au o putere prea mare să ne modeleze personalitatea. Chiar dacă simțim că ordinea în care ne-am născut ne-a afectat felul în care suntem, totuși acest lucru nu este adevărat.
Așadar, dacă nu este familia cea care ne formează caracterul, atunci cine ne influențeaza în primul rând? Ce alte influențe ar putea să fie chiar mai importante în formarea personalității decât cele din familie? Știu, este o temă de reflecție cam neplacută, pentru că pune în discuție rolul tău ca părinte, însă cred eu că este foarte importantă. Și, dacă ne unim forțele, poate chiar reușim să dezlegăm misterul.
