Cum era şi normal, viaţa ta s-a schimbat complet de când ai devenit mămică. I-ai oferit copilului tău toată atenţia, timpul şi energia ta, şi nu e de mirare că ai renunţat la tine pentru el. Însă, dacă el are deja câţiva anişori şi tu încă nu ai recuperat nimic din vechea ta viaţă, este posibil să fi pornit pe anevoiosul drum al sacrificiului personal. Din care ar fi bine să te opreşti cât mai repede, de dragul tău şi mai ales al copilului. (more…)
Adu-ţi aminte ce spuneau cei din jurul tău despre tine când erai mic. Etichete pe care ţi le tot repetau, cuvinte cu care te descriau în faţa altora: Încăpăţânat. Cuminte. Obraznic. Nesimţit. Leneş. Deştept. Frumoasă. Mocăit. Acum gândeşte-te la tine în prezent: câte din acele cuvinte încă ţi se mai potrivesc? Ce etichete s-au agăţat de tine şi nu ai reuşit să scapi de ele nici în ziua de azi? Chiar, cum se face că unele cuvinte sunt atât de puternice încât ne urmăresc ani în şir? (more…)
Dintre toate piedicile care stau în calea unei bune dezvoltări, teama de eşec mi se pare cea mai mare. Cum apare teama de eşec cum copiii se blochează şi se eschivează, refuzând să mai participe la activitate. Teama de eşec apare atât la copiii care au probleme cu învăţarea cât şi la cei foarte inteligenţi, atât la cei timizi cât şi la cei îndrăzneţi. Pe termen lung, ea poate face diferenţa între un copil care obţine performanțe şi unul care renunţă când dă de greu. Oare ce poţi face să-ţi ajuţi copilul să scape de ea? (more…)
Când se fâstâcesc şi lăsă privirea în pământ, copiii timizi sunt tare drăgălaşi. Văzându-i cum se ţin strâns de părinţi, ezitând să se apropie, te apucă duioşia faţă de ei. În ochii lor însă, propria timiditate nu este un accesoriu drăguţ, ci mai degrabă un blestem. Jena, stânjeneala şi ruşinea pe care le simt în momentele de timiditate sunt poveri grele, care le umbresc bucuria de a se apropia de ceilalţi. Oare cum de au ajuns aceşti copii timizi? S-au născut aşa sau au devenit timizi în urma unor experienţe din copilărie? (more…)
Trăim într-o lume plină de vinovăţii: de la vinovăţii minore, trecătoare (iar am mâncat prea multe dulciuri), la vinovăţii adânci, ca nişte pietre de moară (din cauza mea s-au despărţit părinţii). Suntem înconjuraţi de vinovăţii intime, particulare (iar m-am purtat urât cu Gicu) dar şi de vinovăţii care atârnă asupra noastră, a tuturor (poluăm prea mult, distrugem planeta). Trăim vinovăţii concrete (azi n-am făcut sport) sau vinovăţii ascunse, neclare (ceva nu e în ordine cu copilul meu şi este vina mea). Şi, în fața vinovăţiei, fiecare se descurcă cum poate: unii o ignoră, alţii o îndură, unii fug de ea, alţii sunt dărâmaţi de vină. Oare care din aceste soluţii sunt cu adevărat bune pentru noi? (more…)
E dimineaţă. Eşti în mare grabă, ţi-ai îmbrăcat cu chiu cu vai fetiţa şi, chiar înainte să plecaţi din casă, ea se aşează pe covor şi îşi împrăştie câteva jucării. Când îi spui să se grăbească începe să plângă şi să protesteze: că nu vrea la gradi, că mai vrea să se joace, că vrea să stea acasă. Deşi ştii că trebuie să îţi păstrezi calmul, simţi cum ţi se ridică tensiunea, eşti deja grăbită, îngrijorată şi enervată. Şi atunci reacţionezi într-una din cele 4 modalităţi de mai jos. (more…)
Cu siguranţă îl ştii şi tu pe bătăuşul clasei, acel copil care inspiră tuturor frică şi cu care nu vrei să ai de-a face. Oaie neagră în toate grupurile, el este învinovăţit şi pentru greşelile pe care le face dar şi pentru cele pe care nu le face. Sătui să îi tot facă observaţie, profesorii şi directorul încearcă să scape de acest copil problemă. Depăşiţi de situaţie, părinţii lui şi-au luat mâna de pe el, după ce au încercat fără succes să îl liniştească. Poate chiar l-au mutat de câteva ori în alt colectiv, în speranţa că se va schimba ceva. Însă acum, de când şi-a găsit prietenii ”potriviţi”, lucrurile se înrăutăţesc şi el se îndreaptă încetul cu încetul către delicvență. (more…)
Fetiţele de 6 ani. Toate numai o buclă, o rochiţă înflorată, un zâmbet fermecător. Parcă nici nu-ţi vine să crezi când le auzi spunându-şi una alteia: De azi înainte nu mai eşti prietena mea! Când complotează şi-şi şoptesc: Hai să nu o mai băgăm în seamă pe Miruna şi să nu ne mai jucăm cu ea! Când o ignoră cu desăvârşire pe prietena lor care plânge şi le imploră să o primească înapoi în joc. De unde atâta cruzime la aceste făpturi drăgălaşe şi mai ales ce să faci dacă prietena fetei tale tocmai îi dă aceste replici? (more…)
Dacă, printr-o minune, nu ştii ce e aia ruşinea, o să-ţi spun că este o emoţie groaznică! Când tocmai ai fost prins cu mâţa-n sac te faci mic, ca şi cum corpul tău ar vrea să scape cumva din această situaţie penibilă. Obrajii îţi ard, postura ţi-e umilă, ochii sunt agăţaţi în pământ. Te simţi fără valoare, inferior celorlalţi. În acele momente te deteşti şi sigur o deteşti şi pe persoana care te-a făcut să te simţi ruşinat. Da, ruşinea este o emoţie oribilă. Şi totuşi, îi facem pe copiii noştri să o simtă. Le-o inducem. Le-o cultivăm. Îi pedepsim rușinându-i. Ne răzbunăm pe ei rușinându-i. Îi umilim rușinându-i. (more…)
Dragă părinte,
Observ cum, vorbind despre copilăria ta, ţi se umezesc ochii. Ai avut o copilărie grea, cenuşie, plină de suferinţe. Părinţii tăi fie te-au abuzat, lovit şi umilit, fie te-au neglijat, lăsându-te să creşti la întâmplare. Cunoşti foarte bine suferinţa, singurătatea şi mai ales neputinţa. Neputinţa de a fi mic şi de a nu putea schimba ceva. Şi mai ales, ştii cât de mult ţi-ai dorit să creşti mare, ca să poţi în sfârşit pleca şi să laşi totul în urmă. Să începi de la capăt şi mai ales să nu, în nici un caz să nu devii un părinte la fel ca părinţii tăi. Eu nu vreau să îmi las copilul să simtă suferinţa pe care am trăit-o eu, iată motto-ul tău de părinte. (more…)
