Când vine vorba despre mâncare, fiecare dintre noi avem anumite preferinţe şi reţineri. Pentru unii mâncatul este o plăcere în sine, şi nu contează prea mult ce este în farfurie. Pentru alţii însă un miros specific, un anumit aspect al mâncării, un anumit ingredient le poate tăia pofta de mâncare. Dacă refuzul anumitor mâncăruri este considerat un lucru normal la adulţi, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul copiilor. Refuzul copiilor faţă de unele mâncăruri este considerat de către părinţi o ameninţare la adresa sănătăţii lor, şi de multe ori aceştia iau măsuri pentru remedierea situaţiei. Din păcate, aceste măsuri mai mult agravează şi înrăutăţesc problema, în loc să o rezolve. Aşa se face că uneori la baza unor tulburări grave de alimentaţie nu se află cauze psihologice majore, ci doar practici nepotrivite prin care părinţii vor să îşi facă copiii să mănânce. Iată care sunt două dintre cele mai frecvente practici nepotrivite:

1. Forţarea copilului să mănânce

Aceasta este principala cauză ce agravează problema mâncatului. Ea se poate realiza prin diferite mijloace: manevre de păcălire (uite avionașul cum zboară), mituiri (dacă mănânci tot îţi cumpăr o jucărie), recurgerea le pedepse (dacă nu mănânci nu mai ai voie la televizor), sau chiar metode mai brutale (deschiderea gurii cu forţa şi îndesarea mâncării în gură). Chiar dacă intenţia iniţială a părinţilor este bună, treptat ei transformă ora mesei într-un război, într-un adevărat joc de putere între copii şi părinţi.

Părinţii întreţin acest joc de putere din mai multe cauze:

• Sunt îngrijoraţi pentru sănătatea copilului, se tem ca acesta să nu se îmbolnăvească, să nu fie subnutrit
• Cred că este de datoria lor să îl învețe pe copil sa mănânce orice, și să nu îl facă un mofturos.
• Se tem că nu sunt părinţi suficient de buni, consideră refuzul copilului un eşec personal în rolul de părinte
• Se tem că vor fi consideraţi de către cei din jur părinţi iresponsabili, care nu au grijă de copil
• Consideră refuzul copilului de a mânca un afront personal, un act de opoziţionism din partea acestuia
• Se simt respinşi şi devalorizaţi când copilul refuză să mănânce hrana pregătită de ei
• Vor să se impună în faţa copilului, să îşi păstreze autoritatea
• Consideră că ei ştiu cel mai bine care sunt nevoile copilului în materie de alimentaţie

Copiii la rândul lor întreţin acest joc de putere pentru că:

• Simt o aversiune reală faţă de anumite tipuri de mâncare, şi gândul că sunt obligaţi să mănânce îi sperie
• Au o intoleranță organică la anumite alimente sau substanțe. Din cauză că sunt obligați, copiii se obișnuiesc se mănânce ceva care le face rău, însă organismul lor refuză instinctiv acele alimente
• Reacţionează la presiunile părinţilor, pedepsindu-i indirect pe aceştia pentru supliciul la care sunt supuşi
• Descoperă că în momentul în care refuză mâncarea sunt în centrul atenţiei, şi folosesc acest avantaj mai ales dacă nu primesc suficientă atenţie în general
• Observă că părinţii sunt dispuşi să facă orice compromis numai ca să îi facă să mănânce, şi profită de această situaţie pentru a obţine avantajele dorite (mănânc dacă îmi cumperi o jucărie)
• Este o formă de a-şi controla părinţii (copilul se plasează pe o poziţie de putere, și este cel care decide când şi cum să mănânce).

Precum observi, atât părinţii cât şi copiii ies pierzători în urma acestui joc: copiii dezvoltă tulburări de alimentaţie sau devin manipulatori, pe când părinţii se simt furioşi, îngrijoraţi şi neputincioşi. Cei care trebuie să renunţe primii la acest joc de putere sunt părinţii. Chiar dacă pare un lucru greu la început, rezultatele se observă imediat, şi deseori problema mâncării dispare de tot.

2. Stabilirea unor porţii rigide de mâncare

În mod normal, copiii îşi dau singuri seama când s-au săturat. Prin faptul că unii părinţi insistă ca micuţul să mănânce tot din farfurie, copiii ajung să nu îşi mai dea seama de câtă mâncare au nevoie. Ei pot fie să mănânce mai mult decât au nevoie, devenind supraponderali, fie să îşi piardă apetitul când văd porţiile prea mari. De aceea este foarte important ca micuţii să fie lăsaţi să îşi dea singuri seama de câtă mâncare au nevoie.

Atâta timp cât părintele învaţă să respecte nevoile de hrană ale copiilor, şi îi încurajează pe aceştia să decidă singuri ce şi cât să mănânce, problemele se ameliorează simţitor.

În articolul următor vorbim despre ce anume să faci pentru ca micuţul tău să nu dezvolte tulburări de alimentaţie.

Acest articol face parte din seria Tulburarile de alimentație ale copiilor. Citeşte şi celelalte părți:

• Tulburările de alimentație ale copiilor

• De ce nu vor copiii să mănânce?

(sursa foto)