Skip to content

Ce nu știi despre depresie

by Raluca Mosora on 14 September, 2018

Ai impresia că știi ce e depresia pentru că știi și tu ce înseamnă suferința, disperarea sau durerea. Îți imaginezi că depresia nu e decât o suferință mai profundă sau care ține mai mult. Crezi că-i poți recunoaște cu ușurință pe cei deprimați pentru că se îmbracă în negru, se plâng și spun că viața nu are sens. Însă cum ar fi să-ți spun că tristețea nu e nici de departe emoția pe care o trăiesc cel mai des cei deprimați? Cum ar fi să-ți spun că de cele mai multe ori nu se vede deloc zbuciumul lor interior? Cum ar fi să înveți să iei în serios această boală, până nu e prea târziu?

Știu că ai tot auzit că depresia e o boală. Cel mai probabil însă, nu prea ai înțeles ce înseamnă de fapt asta. Doar când mai auzi cum se sinucide cineva îți pui întrebări mai serioase. Doar atunci începi să intuiești că poate cei depresivi trec prin ceva diferit față de ceea ce ai trăit tu în perioadele tale negre. Și, că, fără să vrei, ai și tu prejudecăți referitoare la depresie. Ca de exemplu:

  • Cei deprimați nu vor să iasă din starea lor, se complac de fapt în suferință. Așa cum și tu ai trecut cu bine de perioadele negre, așa poate orice om să o facă, însă trebuie să vrea cu adevărat.
  • Cei deprimați nu sunt de fapt atât de afectați de depresia lor precum par. Dramatizează și exagerează ca să ceară atenție, să se plângă, să pară victime. Se folosesc de depresia lor ca să cerșească milă.
  • Cei deprimați nu vor să încerce soluțiile propuse de ceilalți. Nu încearcă să se distreze, nu se gândesc la altceva, nu fac ceva relaxant, nu vorbesc cu prietenii sau familia. În loc să facă așa se adâncesc și mai mult în starea lor punându-și muzică tristă, vorbind doar despre tristețea lor, etc.

Numai cine a simtit cu adevărat pe pielea lui ce este depresia știe ce umilitoare sunt aceste prejudecăți. Ce împovărător e când ceilalți te consideră o persoană prefăcută, care a renunțat la fericirea personală doar ca să îi impresioneze pe ceilalți. Cât de trist e când fix cei de care ai mai multă nevoie te învinovățesc, te resping sau, în cel mai fericit caz, nu te iau în serios.

Dacă realizezi că și de tine s-au lipit aceste prejudecăți, vreau să te anunț că depresia nu este o alegere! Nimeni nu decide că vrea să devină deprimat sau că vrea sa rămână deprimat! Crede-mă, dacă ar putea alege, nici nu s-ar pune problema ca cineva în lumea asta să persiste în depresie! Să crezi că depresia e o alegere e ca și când ai crede că unii oameni aleg să trăiască în Iad și, chiar dacă ar putea oricând sa plece, aleg încă o porție de tortură. Deci nu, cei deprimați nu sunt masochiști!

Așa că te rog, deschide-ți ochii și hai să înțelegem în mod serios ce este depresia. Hai să devenim conștienți de acest dușman care ne omoară tinerii, hai să învățăm ce să facem când cineva chiar suferă de depresie. Să o facem cu luare aminte și seriozitate, pentru că din păcate depresia nu e un fenomen rar și ciudat, ci o boală înfiorător de frecvent întâlnită!
Pentru că sunt multe lucruri de spus despre depresie îți propun următoarele lucruri:

  • În primul rând să înțelegem ce este de fapt depresia. Să renunțăm la viziunea simplistă că e doar un episod de tristețe trecător și să o tratăm ca atare.
  • Să învățăm să depistăm și să interpretăm corect semnele că un copil sau un adolescent e deprimat
  • Să facem un inventar al lucrurilor esențiale pe care trebuie să le faci dacă întâlnești un copil sau adolescent deprimat.

Cum se simte depresia din interior?

Chiar dacă ai impresia că cei deprimați își pun sufletul pe tavă și se plâng toată ziua, află că de cele mai multe ori ce îți spun ei este doar o mică parte din ceea ce simt de fapt. Chiar și cei mai deschiși oameni învață în timp să nu mai vorbească despre depresia lor pentru că asta îi face pe ceilalți să se simtă neputincioși, triști sau nerăbdători. Depresia este într-un fel contagioasă, iar cel deprimat știe prea bine că, dacă se plânge prea mult, riscă să fie respins.

Ca să înțelegi mai bine ce e în mintea cuiva deprimat, o să îți scriu gândurile lui la persoana 1, pentru că exact asta sunt ele de fapt, monologuri pe care le aude de cele mai multe ori doar el.

Nimic. Nu simt nimic. Sunt pur și simplu amorțit.

Precum spuneam, a fi deprimat nu înseamnă să fii mereu trist sau supărat. Dimpotrivă, cea mai frecventă stare este lipsa oricărei emoții, o amorțeală psihică și o apatie profundă. Emoțiile pozitive sunt înecate în amorțire și nimic nu-l mai bucură, nu-l mai mișcă sau nu-l mai entuziasmează pe cel deprimat. Nici măcar activitățile preferate, nici măcar oamenii dragi. Emoțiile negative, însă, vin tăvălug, îl răscolesc și îl sperie, și apoi, când pleacă, lasă în locul lor doar un sentiment de confuzie gri. Depresia e de cele mai multe ori o lipsă totală de chef, o lipsă totală de bucurie și o stare de sfârșeală sufletească.

Nu pot să-mi alung depresia. Probabil că niciodată nu voi scăpa de stările ăstea groaznice.

Depresia este un dușman interior, stăruitor și perfid. Dacă ar fi o amenințare din exterior ar fi mai usor de prevăzut si poate mai usor de luptat cu ea. Însă gândurile negre apar fix în momentele de relaxare și îl atacă pe cel depresiv chiar când are garda jos sau se simte vulnerabil. Gândurile depresive au nesuferita capacitate de a se roti în minte iar și iar și de a se întoarce chiar dacă sunt alungate. Iar asta îl descurajează pe cel care este permanent hărțuit de ele.

O stare permanentă de alertă, incapacitatea de a se relaxa, așteptarea constantă ca lucrurile să fie pe zi ce trece tot mai rele, toate sunt rodul descurajării pe care o simte cel care se luptă în zadar cu insistentele și obsedantele gânduri depresive.

Ceva, fundamental, nu e în ordine cu mine. Eu nu sunt ca ceilalți oameni. Eu sunt mai prejos decât ei.

Într-o lume în care toți încearcă să se prezinte într-o lumină cât mai bună, cel care suferă de depresie se simte diferit, ciudat, defect. De multe ori, nu înțelege exact de ce toți par a se descurca de minune în viață și numai lui îi merge prost. Așa că ajunge să creadă că ceva, în mod fundamental, e greșit cu el. Că el, ca om, este mai prejos ca ceilalți. Și asta îl face să se simtă inadaptat și, bineînțeles, să își formeze o imagine negativă de sine.

Sunt o persoană fără valoare, un om rău sau fără calitati, un nimeni. Nu știu de ce mai fac umbră pământului. Mă urăsc!

Nu știu dacă există pe lume cineva care să se urască mai mult decât cel care se luptă cu depresia. Cel mai mare critic al celui depresiv este propria persoană. Simțind ură și dispreț față de sine el devine hiper atent la felul în care vorbește, la felul în care arată, își vede în mod exagerat orice defect sau orice greșeală. Nu își iartă greșelile, se învinovățește pentru orice mic eșec.

Uneori, ura de sine e atât de puternică încât se transformă în fantezii legate de sinucidere. Merit să mor, pentru că sunt un nimeni. și dacă aș muri, nimeni nu ar observa. Sau poate chiar s-ar bucura să scape de mine. 

Nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă suportă. Sunt o povară și voi rămane singur

Când te simți un inadaptat și când te crezi ultimul om, ajungi să crezi că și ceilalți te consideră la fel. Din cauza asta ești sensibil la orice semn de respingere a celor din jur și interpretezi indisponibilitatea altora ca semnul clar că nu ești dorit. Orice respingere, oricat de mică, e văzută ca o confirmare a lipsei de valoare personală.

Și uite așa, fie din cauză că se simte o povară, fie forțat de cei din jur, cel depresiv ajunge să se marginalizeze și să se auto-excludă din grup. Ceea ce chiar este o catastrofă pentru că în felul acesta își pierde principalul sprijin în lupta cu boala sa.

Nimeni nu mă înțelege

Singur în suferința lui, neînțeles de cei din jur, încercând să salveze aparențele, cel ce se luptă cu depresia se simte pierdut. Crede că doar lui i se întamplă asta, că nefericirea este doar din vina lui. Ascultă muzică tristă nu pentru că vrea să își adâncească starea ci pentră că se regăsește în versuri, pentru că doar atunci se simte înțeles. Stă cu prieteni triști doar pentru că și ei stiu ce înseamnă suferința. Si, din păcate, dă peste grupuri virtuale de oameni ca el și începe, ușor, să fie introdus în ideea de sinucidere. Idee pe care o ține ascunsă dar care devine tot mai obsedantă, odată cu înrăutațirea stării sale.

Acum imaginează-ți că toate gândurile pe care ți le-am scris mai sus se adaugă grijilor și problemelor pe care le are orice om. Că ele se rotesc zi și noapte în mintea lui,  furându-i somnul, capacitatea de concentrare, pofta de mâncare și pofta de viață.

Imaginează-ți cum e să fii hărțuit de aceste gânduri zi după zi, săptămână după săptămână, an dupa an. Cum e să duci după tine ani în șir ura de sine, devalorizarea permanentă, inadecvarea, lipsa de speranță, neputința și descurajarea. Imaginează-ți cum e să trebuiască să îți ascunzi aceste trăiri, ca să nu auzi mereu aceleași sfaturi binevoitoare dar inutile. Imaginează-ți cum să mai reușești să treci peste celelalte greutăți ale vieții, care vin chiar dacă esti deprimat.

Știu, se spune despre cei depresivi că sunt oameni slabi, sensibili sau fragili. Însă mă întreb dacă tu ai putea duce toată această povară fără să colapsezi. Dacă ai putea continua să funcționezi, așa cum fac majoritatea depresivilor, în condițiile ăstea. Cât ar dura până te-ai prăbuși și tu, îngenuncheat, la pământ.

Sunt prea dramatică? Sunt! Însă o dramă se întamplă cu acești oameni și de cele mai multe ori nu e nimeni să îi vadă. Nimeni care să le recunoască suferința înainte de marele colaps. Nimeni care să îi ajute cu adevărat, deși au o nevoie disperată de ajutor.

Pentru ca depresia să nu devină o poveste cu final dramatic, trebuie să învățăm să o recunoaștem din timp. Să învățăm să o recunoaștem la copii, să o vedem la adolescenți (fără să o mai confundăm cu o banală criză adolescentină), să o vedem la mămici, adulți si bătrâni. Și exact asta vom face în următorul articol, vom vorbi despre cum se vede depresia din exterior la copii și la adolescenți.

(Sursa foto1, foto2 si foto3)

Articol din categoria:Cafeneaua părinților
One Comment
  1. Alexandra permalink

    Fetita mea tocmai a intrat in clasa intai si am inscris-o si la un afterschool privat, pentru a fi in compania copiilor de varsta ei si a avea activitati, pe langa temele de la scoala, distractive (dans, bucatarit, etc).
    Initial a fost incantata de idee, dar din a doua zi a inceput sa aiba stari de tristete, plans pana vomita pe motivul ca nu mai vrea la afterschool.
    Initial am crezut ca s-a intamplat ceva acolo si de aceea refuza sa mai mearga. Am fost si eu si sotul si am discutat cu doamnele de acolo si apoi am vorbit iar cu fetita, dar pana la urma am ajuns la concluzia ca ea vrea pur si simplu sa stea cu mine dupa ce vine de la scoala.
    Ideea este ca eu am un serviciu flexibil, cu posibilitatea de a lucra si de acasa, dar tot un serviciu este si tot nu as avea timp pana la ora 6 sa ma ocup foarte mult de ea (in afara de adus acasa si pus sa manance). Temele le-am face dupa serviciu sau le-ar face singura, iar in restul timpului ar sta la televizor sau s-ar juca in camera ei. Si de aceea am considerat ca, chiar daca pana la urma este si un efort financiar si oricum nu e mai comod cum e cand o stiu in casa cu mine, pentru ea s-ar dovedi mai benefic.
    Dar acum nu mai stiu daca este intr-adevar cea mai buna decizie si cum sa procedam. Oare daca o retrag de la afterschool nu e mai rau?

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.