Warning: call_user_func_array() expects parameter 1 to be a valid callback, class 'AGPressGraph\manipulator' does not have a method 'httpsCanonicalURL' in /home/psiholo2/public_html/wp-includes/class-wp-hook.php on line 286
Skip to content

Pentru părinţii critici

by Raluca Mosora on 1 March, 2017

De obicei, părinţii critici ştiu că sunt aşa şi nu se simt vinovaţi pentru asta. Dimpotrivă, consideră că ceea ce fac e spre binele copilului. Sunt aspru, spun ei, dar în felul ăsta îl învăţ pe copil să nu mai greşească în viitor. Ei bine, dacă critica e așa de utilă, poate n-ar fi rău să-i criticăm puțin și pe părinţii critici. 

Ştiu, critica are în spatele ei buna intenţie de a-i arăta copilului că a greşit, pentru a nu mai repeta aceeaşi greşeală şi în viitor. Este o metodă de a-l învăţa pe copil, iar orice învăţătură este o formă de dragoste. Învăţatul din greşeli poate fi uneori extrem de eficient şi în plus, ce părinte îşi lasă copilul să greşească fără să-i spună nimic? Până aici, nu-i nimic rău cu critica. Şi, într-adevăr, simplul fapt că îi arăţi cuiva punctual unde greşeşte nu este rău. Problema este însă că cei mai mulţi părinţi nu se rezumă la critici punctuale ci cad în capcana criticismului, adică obiceiul de a-i arăta copilului orice greşeală, fie ea mare sau mică. Criticismul înseamnă accentuarea şi punerea în evidenţă a greşelilor şi poate cu uşurinţă degenera în reproşuri sau blamare. Părintele critic este exigent, nu tolerează greşelile şi se aşteaptă de la copil să nu mai greşească după ce a fost criticat. În consecinţă, este foarte nemulţumit şi dezamăgit când copilul (om fiind) repetă greşeala.

Din păcate, chiar dacă vine dintr-o intenţie bună, criticismul este o atitudine parentală care îl afectează negativ pe copil. El este dăunător pentru că îi transmite copilului, indirect, câteva mesaje nocive.

Mesajele negative din spatele criticismului

Nu eşti suficient de bun!

Încrederea în sine se construieşte prin acumularea de mici succese la încercările de zi cu zi. Ea este rodul mesajelor de tipul: Şi tu poţi! Şi tu te descurci! Şi tu progresezi! Oare cât de încrezător în propriile puteri se poate simţi un copil căruia i se arată zilnic tot ce nu poate, toate situaţiile în care a dat greş, toate imperfecţiunile? De unde să îşi ia el încrederea în sine dacă nu i se vorbeşte decât despre ce nu face bine? Când îi sunt puse în lumină doar greşelile, copilul se simte inadecvat, neştiutor şi, în ultimă instanţă, incompetent.

Nu te accept aşa cum eşti

Copilul criticat se simte în mod fundamental neacceptat. Din moment ce mă critică, e clar că părinţilor mei nu le place de mine, aşa cum sunt acum, gândeşte el. Ca să mă accepte trebuie să mă schimb, trebuie să nu mai fiu aşa cum sunt. Iată începutul drumului către alienarea de sine, iată începutul convingerilor negative despre propria persoană: Ceilalţi nu mă plac aşa cum sunt eu. Dacă vreau ca ceilalţi să mă accepte, nu trebuie să fiu eu însumi, ci trebuie să fiu cuminte/liniştit/primul, etc.

Te resping

Critica porneşte dintr-un sentiment de nemulţumire sau dezamăgire, care este imediat simţit de copil. Copilul nu înţelege însă că nemulţumirea se referă numai la ceva ce a făcut, ci crede că părintele e nemulţumit de el în general, ca persoană. În urma criticilor repetate copilul începe să se simtă respins şi crede că ceva nu e în regulă cu el.

Eşti inferior

Poziţia de critic este o poziţie de putere şi superioritate. Criticul este un cunoscător al adevărului, un om capabil să îi judece pe ceilalţi şi să le spună ce fac rău şi ce fac bine. Cel criticat este, dimpotrivă, inferior, vulnerabil, prins pe picior greşit. Şi, cu cât stă mai mult în acest tip de relaţie inegal, cu atât sentimentul de inferioritate i se va accentua şi, din păcate, se va extinde şi la alte relaţii. Copilul criticat va tinde să se raporteze la ceilalţi dintr-o poziţie inferioară şi se va aştepta ca toată lumea să îi vadă mai ales defectele.

Nu sunt de partea ta

Criticile vin, bineînţeles, în momentele în care copilul are un eşec. De cele mai multe ori copilul este şi el conştient că a greşit, şi deci se simte oricum vulenrabil, ruşinat sau deznădăjduit. În acele momente el are nevoie de încurajare şi empatie, adică de cineva care să fie de partea lui. Când părintele vine cu o critică în locul susţinerii îl face pe copil să se simtă singur şi neînţeles în suferinţa lui.

Să-ţi fie ruşine/ simte-te vinovat!

Conştiinţa greşelii trezeşte de cele mai multe în copil ruşine şi vinovăţie. Ca să scape de aceste emoţii neplăcute, el va face orice ca să nu fie criticat. El va începe să îşi ascundă greşelile în loc să şi le asume, va încerca să dea vina pe ceilalţi. Astfel, în mod paradoxal, cu cât un părinte îşi doreşte mai mult să îl corecteze pe copil prin critică, cu atât are şanse mai mari să-l facă pe acesta mai iresponsabil şi mai puţin dispus să se schimbe.

Probabil că puţine atitudini parentale au un impact de durată mai negativ asupra copilului decât criticismul. De câte ori văd un copil fără încredere în sine, care se simte ruşinat de propria persoană, mereu în defensivă, mereu umil, găsesc în spate un părinte critic. Criticismul părintelui îl îndepărtează pe copil, îl face să se ascundă şi încarcă relaţia cu nemulţumiri şi resentimente de ambele părţi.

Scriu aceste rânduri cu conştiinţa faptului că, dacă mă citeşti şi eşti un părinte critic, cuvintele mele se lovesc de un zid şi ricoşează înapoi. Dacă eşti părinte critic, probabil eşti foarte nemulţumit de ce-ţi scriu şi crezi că nu am dreptate. Ştii de ce? Pentru că te-am criticat, pentru că am pus accentul exclusiv pe greşelile tale. Am scris un articol critic şi reacţia ta normală este de indignare, umilinţă sau revoltă. Iar aceste emoţii sunt un baraj extrem de eficient împotriva învăţării. Când te simţi criticat te tensionezi, te închizi, nu mai eşti receptiv la ce au ceilalţi de spus. Iar eu, cum nu te vreau în defensivă ci receptiv, îţi propun să o luăm de la capăt, dar altfel.

Dragul meu părinte critic,

Adevărul e că orice critică doare, oricât de blând ai spune-o. E dureros să ţi se arate că ai greşit, că ai eşuat. Sigur, dacă pui în balanță beneficiul de a-l corecta versus durerea criticii, o să iasă că e mai important să învețe din greșeli, chiar și cu prețul durerii. Nu-ți cer să renunți la a-i spune ce greșește ci te rog să adaugi pe lângă critică şi aprecierea faţă de lucrurile pe care le face bine. Copilul tău are nevoie să vadă că observi şi ce face bine, are nevoie să te vadă ca pe un om obiectiv, care punctează şi lucrurile rele dar şi pe cele bune. Altfel, te va percepe ca fiind nedrept, pentru că e o nedreptate să folosești cuvintele doar pentru a critica dar nu şi pentru a aprecia. Adu-ţi aminte cât de inegală este balanța între emoţiile pozitive şi cele negative, şi te rog, învaţă să fii generos cu aprecierile.

Dragul meu părinte critic,

Faptul că îţi corectezi copilul este o dovadă că vrei să îl înveți tot ce e bun. Continuă să faci asta însă dă-ţi seama că nu există învăţare fără dorinţa de a învăţa. Iar copilul nu va vrea să înveţe de la tine decât dacă te percepe ca fiind de partea lui, adică un aliat. Aşadar nu pierde niciodată din vedere relaţia cu el. Fii apropiat de el, redu distanța dată de poziţia critic-criticat cu momente de prietenie. Adu-ţi aminte că orice critică îndepărtează, aşa că, după ce îți  critici copilul apropie-te iar de el și străduiește-te mereu să păstrezi relația dintre voi.

Dragul meu părinte critic,

Ajută-ţi copilul să nu se simtă respins sau lipsit de valoare. Fereşte-te să îi pui etichete când îl critici, fereşte-te să faci evaluări globale asupra lui (eşti leneş/prost/neatent/dezordonat). Rezumă-te să îi arăţi doar comportamente greşite, fă criticile cât mai punctuale. Şi mai ales spune-i explicit, de câte ori ai ocazia, că el în sinea lui este în regulă şi că îl iubeşti şi accepţi aşa cum e, chiar dacă greşeşte.

Şi mai ales, dragă părinte critic,

Nu fii dezamăgit dacă copilul tău nu învaţă din spusele tale. Critica este doar una din metodele de a face educaţie, şi nu întotdeauna cea mai eficientă. Copilul învaţă cel mai bine tot din experienţă, aşa că uneori pur şi simplu trebuie să dea piept cu greutățile ca să înveţe cu adevărat.

Precum observi, toate sfaturile de mai sus vin să îndulcească şi să repare efectele negative ale criticii. Recunosc că visez la o lume fără nici un fel de critici. Sunt sigură că în această lume utopică oamenii tot ar învăţa din greşeli, chiar dacă nu ar fi nimeni să-i arate cu degetul. Şi, chiar şi dacă nu am progresa la fel de rapid, tot s-ar merita pentru că ar fi un loc mai primitor, mai cald și mai tolerant.

(Sursa foto1 si foto2)

Articol din categoria:Copilul în familia lui
One Comment
  1. Recunosc ca sunt o mamă critică pentru fiica mea de 9 ani, poate câteodată chiar în exces. Din acest motiv vreau sa nu mai fiu așa critică. Tot citesc sfaturi cum sunt cele prezentate mai sus, dar când mă enervez le uit. As dori ceva mai multe sfaturi. Observ ca fiica mea a început să-și piardă încredere în ea și asta o va afecta și mai târziu când va deveni adult, o femeie. Nu vreau sa ajungă sa își bata joc prietenii/prietenele de ea sau mai târziu un soț care nu va știi sa o aprecieze așa cum trebuie.

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.