Skip to content

De ce sunt unii copii timizi?

by Raluca Mosora on 14 February, 2016

timiditateaCând se fâstâcesc şi lăsă privirea în pământ, copiii timizi sunt tare drăgălaşi. Văzându-i cum se ţin strâns de părinţi, ezitând să se apropie, te apucă duioşia faţă de ei. În ochii lor însă, propria timiditate nu este un accesoriu drăguţ, ci mai degrabă un blestem. Jena, stânjeneala şi ruşinea pe care le simt în momentele de timiditate sunt poveri grele, care le umbresc bucuria de a se apropia de ceilalţi. Oare cum de au ajuns aceşti copii timizi? S-au născut aşa sau au devenit timizi în urma unor experienţe din copilărie?

Ce este timiditatea?

Aproape fiecare din noi a trăit cel puţin un episod de timiditate şi ştie cât este de neplăcut. Asemeni unei avalanşe, timiditatea se amplifică rapid şi atrage după sine gânduri şi emoţii tot mai puternice. În punctul ei culminant, devine un sentiment aproape insuportabil, care ne face să vrem să dispărem cât mai repede din acea situaţie. Hai să vedem pas cu pas ce se întâmplă într-un moment de timiditate.

Timiditatea începe când, într-o situaţie nouă, devenim brusc foarte conştienţi de propria persoană. O nu, simt că încep să mă înroşesc! Vai, m-au trecut toate căldurile! Într-o secundă, tot prim planul minţii noastre devine ocupat de propriile reacţii corporale, care, ca prin minune, se amplifică: ne înroşim şi mai tare, ne tremură vocea şi mai tare, ne fâstâcim, etc.

Urmează preocuparea excesivă faţă de felul în care ne percep ceilalţi. Oare şi ceilalţi observă că m-am înroşit? Oare şi-au dat seama ce se întâmplă cu mine? Ni se pare că şi cei din jur sunt la fel de atenţi la noi ca şi noi înşine, şi credem că sigur nu le-a scăpat faptul că ne-am înroşit sau că am lăsat privirea în pământ. În acest moment ne apucă ruşinea şi, odată cu ea, şi stânjeneala se accentuează.

Pe măsură ce simţim cum stânjeneala creşte, apar gândurile depreciative referitoare la propria persoană: Toţi o să râdă de mine! Sunt un nătăfleț! Nu o să mă descurc! O să mă fac de râs! M-am compromis, e prea târziu să mai fac ceva. Nu voi reuşi niciodată să-mi depăşesc timiditatea. Sub imperiul acestor gânduri căutăm o cale să ne retragem din situaţie, dezamăgiţi de noi înşine. Din păcate, supărarea faţă de propria persoană rămâne mult timp după terminarea episodului de timiditate, devenind parte componentă a unei imagini de sine negative.

Acum, că înţelegi mai bine ce trăieşte o persoană timidă, sigur te întrebi ce poţi face să îi vii în ajutor. Însă, ca să vedem ce e de făcut, trebuie să înţelegem mai bine de unde provine timiditatea, mai exact ce ne face să fim timizi.

Este timiditatea înnăscută?

Dacă se întâmplă să fii un adult timid, ştii şi tu că timiditatea nu a apărut de ieri de azi, ci o ai încă de când erai mic. Însă oare cât de mic erai atunci când ai devenit timid? Nu cumva ai fost timid dintotdeauna, adică de când te-ai născut? Nu cumva ai moştenit timiditatea de la unul din părinţi?

Mulţi părinţi de copii timizi tind să creadă că timiditatea este într-adevăr înnăscută. Ei au observat cum, încă de la 1-2 anişori, copiii lor nu s-au apropiat din prima de persoane noi, nu au căutat compania celorlalţi şi nu le-au plăcut locurile noi. Acestor observaţii li se adaugă şi argumentul că cel puţin unul din părinţi a fost şi el foarte timid când era mic (şi poate încă mai este).

Cercetările pe tema timidităţii au ajuns însă la concluzia că timiditatea nu este o trăsătură semnificativ influenţată de gene. Aşadar nu ne naştem timizi şi nici nu moştenim timiditatea de la părinţi (asemeni culorii ochilor, de exemplu).

Însă există anumite trăsături de temperament (adică înăscute) care ne pot predispune la timiditate. Astfel, copiii care reacţionează mai puternic la stimulii din jur, încă din primele zile de viaţă, au şanse mai mari să devină timizi. Aceşti copii plâng mai mult la mici neplăceri (zgomote puternice, lumină puternică, etc) şi se calmează mai greu. Au pulsul mai ridicat şi au mişcări mai agitate. La vârsta de 2 ani, aceştia au tendinţa să se ascundă după picioarele părinţilor când întâlnesc persoane noi şi au şanse mult mai mari să fie catalogaţi drept timizi.

Faptul că acest tip de temperament predispune la dezvoltarea timidităţii nu înseamnă însă că automat duce la formarea ei. Experienţele de viaţă şi atmosfera de acasă vor decide dacă aceşti copii devin timizi sau îşi depăşesc această predispoziţie. Aşadar, să nu dăm vina pe gene ci să ne uităm mai degrabă la mediul în care trăiește copilul. Începem, bineînţeles, cu familia.

Ce fel de familii formează copii timizi?

Dacă observi cu atenţie familiile copiilor timizi, îţi dai seama că ele se încadrează în unul din următoarele tipare:

  • Cel puţin unul din părinţi este foarte sever. Severitatea înseamnă aşteptări foarte ridicate şi intoleranță faţă de greşeli, oricât ar fi de mici. Părintele sever setează standarde foarte înalte, este perfecţionist, demască orice greşeală, critică, ruşinează. Chiar dacă severitatea părintelui nu se îndreaptă spre copil ci spre cei din jur, copilul învaţă rapid că oricând poate deveni şi el ținta severităţii. El începe să se ascundă de părintele sever şi strategia de ascundere este aplicată şi în alte situaţii în care copilul crede că ar putea fi judecat sau criticat. În acest caz, în spatele timidităţii stă frica de a fi judecat, criticat sau umilit.
  • Părinţii supraprotectori. Aceşti părinţi excesiv de apropiaţi de copii stau mereu la un pas în spatele copiilor. Din dorinţa de le oferi acestora o copilărie uşoară, părinţii supra-protectori fac în locul copiilor tot ce ar trebui să facă lângă copii. Lasă că fac eu pentru tine, spun aceşti părinţi şi le inhibă copiilor iniţiativa de a face ceva. Astfel, supraprotecția le ia copiilor şansa de a acumula experienţele de viaţă necesare pentru a socializa şi pentru a se deschide faţă de cei din jur. Chiar dacă părintele supraprotector vrea să-i transmită copilului mesajul Nu-ţi fă griji, am eu grijă de tine, în realitate la copil ajunge mesajul Tu nu te descurci singur. Astfel că, într-un context în care părinţii nu sunt lângă el, copilul supraprotejat se simte absolut neputincios şi nesigur pe el. În acest caz, în spatele timidităţii se află teama de a nu se descurca singur şi lipsa strategiilor de a socializa.
  • Familiile izolate. Aceste familii au relaţii armonioase în interiorul familiei, însă există o lipsă aproape totală de comunicare cu cei din jur. Fie că sunt la rândul lor timizi, fie că au schimbat mediul, părinţii familiilor izolate declară că nu au prieteni de familie şi nici nu prea au relaţii semnificative cu ceilalţi. Din această cauză, nici copiii lor nu au prieteni cu care să se joace şi nici ocazii suficiente de a socializa. Lipsa de relaţii cu exteriorul este o normalitate a familiei, pe care copilul o preia, devenind şi el închis faţă de exterior. În acest caz, în spatele timidităţii se află lipsa unui model de relaţionare cu exteriorul.
  • Familiile neglijente, destrămate. Din cauza altor probleme mai grave, copiilor din aceste familii nu li s-a acordat niciodată atenţie cu adevărat. Dorinţele lor nu au fost luate în seamă, nimeni nu a venit în întâmpinarea nevoilor lor. Astfel, copiii din aceste familii şi-au format credinţa că nimănui nu le pasă de ei şi că ei, că fiinţe, nu merită să fie băgaţi în seamă. În spatele timidităţii lor este credinţa că oricum nimănui nu le pasă de ei, aşadar nu au de ce să se exprime.

Pe lângă aceşti factori familiali există şi câțiva factorii de mediu, care pot declanşa timiditatea

Factorii de mediu care formează timiditatea

  • Un mediu ostil. Chiar dacă au parte de familii sănătoase, mulţi copii sunt nevoiţi să-şi petreacă ziua într-un mediu în care există multă agresivitate, competitivitate sau ameninţare. Acest mediu induce teama de a fi batjocorit, umilit, ridiculizat, şi automat cei mai puţin încrezători în propria persoană vor deveni timizi. Influența unui astfel de mediu este cu atât mai puternică cu cât copilului îi lipsește o persoană care să-l apere de ceilalți și să fie de partea lui.
  • Una sau mai multe experienţe umilitoare. Din păcate, unii copii au trăit experienţe în care s-au simţit atât de umiliţi sau ruşinaţi încât s-au închis în sine şi au devenit timizi. Uneori, copiii sensibili devin timizi chiar şi dacă au asistat la o experienţă în care un alt copil a fost umilit în faţa celorlalţi.

Factorii din familie şi cei din mediu acţionează ca nişte predispoziţii spre timiditate. Dacă copilul are suficiente resurse interioare (încredere în sine, optimism, curaj) sau exterioare (persoane care îl ajută şi îl înţeleg), sunt şanse ca el să scape de capcana ei. Însă, dacă pe lângă aceşti factori există şi o anumită vulnerabilitate interioară a copilului, este mult mai posibil ca el să devină timid.

Având în vedere multitudnea de situaţii care pot duce la formarea timidităţii, este firesc să existe şi o multitudine de soluţii de învingere a ei. Despre acestea vom vorbi data viitoare, însă până atunci, mai ales dacă eşti timid, vreau te provoc puţin, şi să te rog să-mi împărtăşeşti din experienţa ta despre timiditate. Tu din ce cauze ai devenit timid? A existat vreo experienţă care să te fi marcat şi care ţi-a declanşat timiditatea? Care au fost momentele în care ţi-ai învins timiditatea? Cine te-a ajutat în lupta cu timiditatea? Te rog, îndrăzneşte să ne spui despre experienţa ta, și te asigur că ea este valoroasă și că este un pas înainte către învingerea timidității.

copil timid

(Sursa foto1 și foto2)

 

Articol din categoria:Copilul în familia lui
6 Comments
  1. Dani permalink

    Ma regasesc in descrierea facuta in acest articol- la cauze, simtaminte Am acordat intotdeauna mai multa atentie la parerea celorlalti despre mine..eu nu puteam spune o vorba, caci mereu credeam ca o sa zic vreo prostie si o sa ma balbai.. Si asa faceam..am inceput sa ma interesez de timiditate si am intalnit niste persoane dispuse sa asculte si balbaielile mele..insa nu m am videcat de tot..

  2. Adi permalink

    Ca sa nu faci asemenea greseli in educatia copilului,trebuie ca amandoi parintii sa aiba o educatie buna, echilibrata sau sa fie profesionisti in domeniu. Teoretic, parintii ar trebui sa absolveasca cursuri de psihologie inainte de a li se permite sa faca copii. Nu prea exista asa ceva. Cunosc multe familii, inca se folosesc amenintarile, bataia….Deci trebuie ajutor extern.
    Trist este ca abia gasesti un psiholog care sa-ti fie intr-adevar de ajutor. Foarte multi facuti pe banda rulanta, considera meseria doar o afacere.
    Sunt in cautare de psihoterapeut bun de cativa ani. La cine am fost pana acum am ramas foarte dezamagit. Tarifele insa le au de profesionisti.

  3. Alina s permalink

    De ce am devenit timida… Buna întrebare!
    Pana sa citesc acest articol nu m-am intrebat niciodata, nu m-am gândit prea mult la asta…
    Însă acum mi-au revenit foarte multe amintiri din copilărie in care m-am simțit extrem de umilita si de rușinată, si cel mai rau este ca cea care a facut asa a fost mama mea…
    Im
    eram un copil foarte dezinhibat, sociabil, direct chiar si cu străinii… Iar acum nici macar nu pot privi in ochi oameni apropiați mie.
    Imi amintesc perfect ca eram foarte mica, dar deja foloseam olița, dar intr o noapte am facut pipi pe mine prin somn, iar mama mea mi-a spus ca sunt o nesimțita…
    Sau cand aveam in jur de 4-5 ani si un băiețel de aceeași varsta m a convins sa ma dezbrac sa ne arătam fiecare ce avem. Si i am povestit mamei mele si ea… a povestit tuturor rudelor, chiar de fata cu mine, ce a facut “proasta asta”, si povestea in continuare, fara sa ii pese de ce simt, iar eu simteam ca mor de rusine in fiecare moment.
    ce e mai rau e ca a continuat, si acum la 30 de ani imi e rusine sa merg in vizita ca va povesti ceva rușinos… Inca au un efect foarte puternic acele amintiri, nu pot sa ma gandesc prea mult la ele, imi e rusine de mine si vreau sa le îngrop… Desi par niste prostii.
    Sau cand ma numea “scroafa” si alte jigniri pentru niste chestii minore…
    Cea mai mare umilința am trăit o însă la 18 ani… Cand am fost agresată intr-un club de un barbat si am fugit afara… Si niste barbati cu iubitele lor mi au oferit ajutorul, mi au zis sa urc repede in masina sa ma ducă acasa… Si pe drum am plâns si le-am povestit tot, iar ei… M-au dus la un hotel cu forța, unde acelasi individ ma astepta si m-a violat.. Cu cuțitul la gat… Am scăpat fiindcă cineva a auzit țipetele si a venit… Si am reusit sa fug si sa iau un taxi..
    nu am zis la nimeni si nici nu am anunțat poliția…
    Nimeni nu știe si mi e prea rusine sa zic…
    Am un iubit minunat, care m-a ajutat sa înving timiditatea uneori, dar nu i as putea spune niciodata secretul meu.
    si acum cand merg in vizita la părinții lui simt ca paralizez, nu ii pot privi in ochi, sunt foarte critica cu mine, la fiecare “gafa” sau bâlbă pe care o fac ma torturez zile întregi gândindu ma la ea…mereu traiesc cu frica chiar si la locul de munca ca am gresit… Ca nu sunt suficient de buna… Ca ma fac de ras..

    • Alina, Iti multimim pentru deschiderea si curajul de a spune aceste amintiri dureroase. Stii ca primul pas spre vindecare este sa povestesti, sa le lasi sa iasa. Daca crezi insa ca nu ai trecut cu totul peste aceste provocari si simti nevoia de sprijin, sa stii ca un psiholog te poate ajuta. Timiditatea poate fi depasita cu totul, si in locul ei poti oricand sa incepi sa iti formezi stima de sine. iti doresc mult succes si curaj

  4. Bianca G permalink

    Buna ziua, va rog ajutati-ma cu o opinie vizavi de atitudinea copilului meu in anumite situatii a carei cauza consider ca este timiditatea. Are 6 ani si ne confruntam cu refuzul lui de a face anumite activitati. De ex, refuza sa salute anumite persoane afisand o atitudine aroganta si nu privire in jos(in general la persoane noi), daca suntem la un spectacol pt copii si acestia sunt invitati pe scena, el refuza sa mearga. Ii place sa danseze dar cand l-am dus la in club de dans a refuzat sa intre motivand ca nu-i place locul. Același lucru s-a întâmplat când l-am dus la kArate, a refuzat sa vada despre ce este vorba. S-a mai intamplat sa înceapă o activitate care ii placea si după câteva luni a refuzat categoric sa mai participe la acea activitate invocând motive minore, precum ca ar fi cel mai mic copil de acolo. Mentionez ca este un copil care a fost in permanenta laudat, care a participat la diverse concursuri organizate de gradinita si a luat premii. Nu are trac de scena iar la gradinita sau in parc nu e timid. Este cazul sa-l duc la un specialist? Multumesc

  5. maria permalink

    Timididatea vine in special de la bunica si tatal meu care ma criticau si inca o mai fac. Pentru ei niciodata nu sunt buna de nimic. Bunicamea care m-a si crescut mereu imi zice cine sa te primeasca pe tine la munca? sau cine sa te placa? si in timp chiar si acum la 27 de ani cand trebuie sa ma duc la un examen sau probe practice la job inca imi rasuna in urechi ce spune ea. Iar cu oamenii am fost tinta rasului si abuzului fizic de anumiti colegi in scoala generala si am anumite traume peste care nu pot trece oricat as incerca. Parintii sau bunicii ar trebui sa mai inceteze cu criticile astea intr-una doar ca se simt ei inferiori fiindca acel copil va fii distrus emotional si mai increderea in sine ii va fii distrusa definitiv si irevocabil. Iar in ziua de azi cand vad ca nimic nu imi merge bine din cauza neincrederii in sine ma frustreaza si am explozii de furie.

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.