Ce facem cu bătăuşul clasei?

Cu siguranţă îl ştii şi tu pe bătăuşul clasei, acel copil care inspiră tuturor frică şi cu care nu vrei să ai de-a face. Oaie neagră în toate grupurile, el este învinovăţit şi pentru greşelile pe care le face dar şi pentru cele pe care nu le face. Sătui să îi tot facă observaţie, profesorii şi directorul încearcă să scape de acest copil problemă. Depăşiţi de situaţie, părinţii lui şi-au luat mâna de pe el, după ce au încercat fără succes să îl liniştească. Poate chiar l-au mutat de câteva ori în alt colectiv, în speranţa că se va schimba ceva. Însă acum, de când şi-a găsit prietenii ”potriviţi”, lucrurile se înrăutăţesc şi el se îndreaptă încetul cu încetul către delicvență.

Ştiu că te-am obişnuit cu articole uşor optimiste, însă acesta nu va fi deloc aşa. Dimpotrivă! Este un semnal de alarmă către cei care se ocupă de educaţia acestor copii, în special către părinţi. Nu de alta dar, odată ce ajunge la adolescenţă, acest copil este într-un risc crescut să intre în zona de delicvență, să aibă probleme cu legea sau să ajungă dependent de alcool sau droguri.

Tiparul de dezvoltare al copilului ”bătăuș”

”Copilul problemă” a intrat de mult timp în atenţia psihologilor şi a psihiatrilor. Comportamentele lui problematice au fost descrise şi categorizate sub denumirea de tulburări de conduită (opoziţionismul provocator la vârstă mică, tulburarea de comportament şi tulburarea antisocială începând cu adolescenţa). Evident, chiar dacă au acelaşi diagnostic, nu toţi acești copii seamănă ca traiectorie de dezvoltare sau ca istorie de viaţă. Fiecare are propria lui poveste, propriile calităţi şi propriile motive pentru care a ajuns aşa. Însă există totuşi un tipar general pe care aceşti copii îl urmează, şi pe care s-ar putea să-l recunoşti şi tu la copiii problemă pe care îi cunoşti.

• Încă de bebeluş acest copil este extraordinar de agitat, plânge mult şi se calmează greu. Nu are un somn liniştit şi nici nu îşi reglează uşor ciclul somn-veghe.
• Din primii ani de viaţă are manifestări explozive, cu o intoleranţă la frustrări acută, crize de furie puternice încă de la 2-3 ani, refuzul vehement de a le face pe plac adulţilor. În faţa acestor tantrumuri puternice părinţii fie capitulează (ca să oprească plânsetele) fie îl pedepsesc disproporţionat şi inconsecvent.
• Din momentul în care i se pun primele reguli începe şi conflictul cu autoritatea. Se opune regulilor făcând împotriva lor, numai pentru a se răzvrăti. Chiar dacă este pedepsit sau ameninţat tot continuă să facă inversul a ce i s-a cerut, de multe ori într-un mod ostentativ.
• Fiind foarte impulsiv, are dificultăţi să stea aşezat, să termine activităţile pe care le începe, să îşi formeze autocontrolul.
• Odată cu intrarea în colectivitate începe să îi lovească pe ceilalţi. Bineînţeles, mulţi copii fac asta la 2-3 ani, însă el nu se va opri nici la 5 ani. Din cauza acestei agresivităţi de la 4-5 ani el intră deja în categoria copiilor respinşi şi agresivi. 
• Până la 7 ani schimbă colectivul măcar o dată, însă şi în noul colectiv este la fel de agresiv şi agitat. Este respins din aproape toate grupurile pe care le frecventează.
• Din cauză că este respins îşi formează un tip distorsionat de a gândi, presupunând că ceilalţi copii îi vor răul şi că au ceva cu el. De multe ori interpretează greşit unele comportamente ale copiilor ca intenţii de a-i face rău. Spre exemplu, dacă un copil din greşeală îi strică o jucărie el crede că a făcut-o intenţionat şi se răzbună pe el. Dacă partenerul de joacă pleacă să se joace cu altcineva el crede că o face special ca să îl rănească aşa că merge să le strice jocul. În felul acesta, el adânceşte şi mai tare ruptura între el şi grup.
• Se joacă cu alţi copii însă nu este jocul tipic de cooperare pe care îl fac copiii. Mai degrabă are legături superficiale cu ceilalţi, punctate de numeroase conflicte şi îmbrânceli, pline de agresivitate, competiţii şi întreceri fizice. În relaţie cu ceilalţi copii nu vorbeşte despre interesele lui, nu îi ascultă pe ceilalţi, nu construieşte nimic împreună cu ei. Practic, nu are prieteni în adevăratul sens al cuvântului.
• La şcoală performanţele şcolare sunt scăzute, în parte din cauza efectului de oaie neagră, în parte din cauză că nu este interesat de note şi învăţat. Notele mici nu îl motivează să se apuce de învăţat, dimpotrivă.
• Din cauza nenumăratelor reclamaţii din partea învăţătoarei şi a celorlalţi părinţi, părinţii copilului problema se retrag treptat din actul educaţional. Încep să evite şedinţele cu părinţii, se ceartă cu ceilalţi luându-i apărarea copilului, fac reclamaţii. Tatăl se retrage aproape complet din educarea lui, sperând că acesta se va face mare şi se va cuminţi. Aşa eram şi eu când eram mic și apoi m-am liniștit, spune el. Mama rămâne implicată o vreme, căutând soluţii însă devenind tot mai descurajată şi mai disperată.
• De pe la 10-11 ani încep semnele tulburării de conduită: începe să mintă frecvent, fură din casă şi, chiar dacă este pedepsit, nu încetează. Este agresiv cu fraţii mai mici şi de multe ori chinuie animalele. Performanţele şcolare sunt tot mai scăzute.
• Odată cu intrarea în adolescenţă lucrurile sunt tot mai rele: în sfârşit se simte integrat într-un grup, şi anume grupul copiilor problemă. Încep comportamentele de risc (abuz de alcool, droguri, sex neprotejat, expunere la situații periculoase, etc). De aici şi până la acte de violenţă şi delicvență nu mai este decât un pas.
• Cât timp viaţa unora din aceşti copii ia o turnură fericită, cuminţindu-se după adolescență, alţii se luptă cu problemele dependențelor sau au probleme cu legea toată viaţa.

Ca şi când nu ar fi suficient, mulţi dintre aceşti copii mai au şi alte poveri de dus: unii se luptă cu sărăcia, alţii provin din familii destrămate, alţii sunt abuzaţi fizic şi emoţional. Chiar dacă aparent par nepăsători şi detaşaţi (ceea ce îi face să pară mult mai înfricoşători), mulţi dintre aceşti copii suferă şi au probleme emoţionale adânci. 

Cum s-a ajuns aici?

Când ai de-a face cu un astfel de copil, primul gând este să găseşti vinovaţii pentru situația lui. Şi primii la care te gândeşti sunt, cum altfel, părinţii. Într-o bună măsură ai dreptate. Din cauză că sunt copleşiţi, părinţii pur şi simplu capitulează şi îşi iau mâinile de pe ei. Din cauza asta, copiii nu-şi mai formează autocontrolul, nu învaţă să aibă o relaţie sănătoasă cu o figură autoritară, nu sunt feriţi de situaţiile periculoase. În plus, sentimentul de eşec şi frustrare al părinţilor îi determină pe mulţi să îşi abuzeze copiii fizic şi emoţional, ceea ce le accentuează şi mai mult problemele. Fără iubirea şi grija părinţilor, aceşti copii rămân pe cont propriu într-o lume care nu îi vrea.

Însă nu te grăbi să scoţi părinţii ca principali vinovaţi. Loteria genetică joacă şi ea un rol foarte important, deşi noi ignorăm mult această influență. Impulsivitatea, iritabilitatea, intoleranţa la frustrare, temperamentul vulcanic, căutarea senzaţiilor tari, toate au o componentă genetică foarte pronunţată. Copilul care are o asemenea combinaţie de predispoziţii genetice este o provocare imensă pentru orice părinte! Şi tu, dacă ai avea un aşa copil, ai avea reale dificultăţi să-l creşti, şi ţie ţi-ar veni să îţi iei lumea-n cap. Formarea autocontrolului şi a disciplinei este o sarcină dificilă la orice copil, însă pentru un copil veșnic agitat și iritat este o muncă de-a dreptul titanică!

În plus, hai să ne gândim puţin şi la ceilalți adulți din jurul copilului. De aceşti copii încearcă să scape aproape toţi educatorii, învăţătorii şi profesorii. Părinţii celorlalţi copii, nu mai zic (cine ar vrea prin preajmă un copil piază rea?). Aşadar, dacă toată lumea face eforturi active să îl excludă pe acest copil, cum va învăţa el să se integreze? Ce şansă are el să îşi dezvolte abilităţile sociale dacă toţi se feresc de el? În ce context poate să îşi descopere acest copil calităţile? Fiind considerat o oaie neagră şi pedepsit uneori pe nedrept, cum poate el să îşi dezvolte încrederea în sine?

Aşadar, să nu ne grăbim să arătăm cu degetul, pentru că într-un fel toţi cei din jurul copilului contribuie la situaţia în care se află el. Mai mult, oricare din adulţii din jur pot face o diferenţă reală în viaţa acestui copil, dacă se implică profund şi constant în ajutarea lui.

Ce soluţii (nu) sunt?

Ei bine, dacă ţi se părea că până aici articolul este scris într-o notă pesimistă, te anunţ că pesimismul de-abia acum începe. Soluţii ar exista, nu e vorba, însă probabilitatea ca ele să fie puse în practică şi duse la bun sfârşit este foarte mică. Ştii de ce? Pentru că de cele mai multe ori, prinşi în capcana de a se învinovăţi reciproc, adulţii din jurul acestui copil nu şi-l asumă cu adevărat. Nu sunt determinaţi să îl ajute, în ciuda greutăţilor. Ei încearcă să aibă grijă de acest copil însă, când dau de greu, abandonează şi nu se mobilizează până la capăt. Spre exemplu, mulţi vin la psiholog ca la o ultimă speranţă de a-şi ajuta copilul şi încep un program de consiliere. Însă ştii câţi îl duc până la capăt? Aproape nici unul!

Aşadar, în condiţiile în care aceste soluţii nu sunt puse în aplicare, nici nu are rost să vorbim despre ele (ţi le pot spune doar dacă insişti şi mă convingi că le vei folosi). Poate are mai mult sens să vorbim despre ce soluţii nu funcţionează:

• Nu are rost să îi schimbi colectivul, pentru că şi în noul colectiv va avea exact aceeaşi poziţie, de copil respins. Atâta vreme cât nu îşi însuşeşte noi abilităţi sociale, care îi permit să se raporteze diferit la ceilalţi, el va repeta comportamentele problematice şi în noul mediu.
• Nu are rost să îi aplici pedepse atâta timp cât nu are autocontrol sau cât timp nu are dezvoltate repere morale. Tot ce vei obţine este să se ascundă de tine şi să continue comportamentele negative. În plus, fiind abuzat, sunt şanse mai mari să îi întăreşti agresivitatea.
• Nu te aştepta ca aceste comportamente să treacă de la sine, pe măsură ce creşte. Da, există câteva excepţii de copii care se cuminţesc înainte să intre în încurcături, însă majoritatea care totuşi se liniştesc o fac după ce deja au făcut o grămadă de prostii şi după ce au avut necazuri serioase.

Aşadar, ce facem cu bătăuşul clasei? Păi ne gândim bine dacă vrem să ni-l asumăm, dacă vrem să fim noi adultul care se ocupă de el, indiferent cât este de greu (şi va fi greu!). Dacă vrem şi suntem determinaţi, atunci apelăm la ajutor de specialitate şi ne pregătim de un proces complex, care include consilierea copilului dar şi a familiei. Ne înarmăm cu multă răbdare, pentru că nu este uşor să schimbi şi gândirea dezadaptativă, şi să depăşeşti probleme emoţionale, şi să implementezi noi strategii de comportament.

Iar, dacă nu poți face asta, nu îți rămâne decât să speri că, la un moment dat în viaţa acestui copil va veni o persoană atât de importantă încât îi va da toată lumea peste cap şi îl va converti către o viaţă cu sens. Şi să îţi asumi faptul că poate, această şansă nu va veni niciodată.

(Sursa foto1 și foto2)