Skip to content

Copilul tău pare că nu te-aude când îl rogi ceva?

by Raluca Drăghici on 23 iunie, 2015

4255686502_7d1986b15e_oCred că una din trei certuri dintre părinţi şi copii se întâmplă din cauza minunatei abilităţi a copilului de a nu auzi ce-i spun părinţii. De-abia când părintele spune a zecea oară un lucru, ţipând şi nervos de-a binelea, copilul ascultă şi face ce i se zice. Eşti şi tu în această situaţie? Te-ai săturat să-i spui copilului de o mie de ori un lucru înainte să-l facă? Atunci deschide urechea bine, pentru că acest articol este pentru tine.

Hai să ne aducem aminte cum s-a ajuns aici. Probabil că nu a existat un moment clar când copilul tău a început să nu mai audă ce-i spui. Ştii doar ca la început te-ai îngrijorat destul de tare, gândindu-te că poate chiar are o problemă cu auzul sau o altă boală. După ce te-ai convins că problema nu e de natură medicală te-ai mai liniştit şi ai început să tot repeţi cerinţele: Vii la masă?… (pauză)… Masa e gata!….. (pauză). Hai la masă, se răceşte mâncarea dacă nu vii.…. (evident, pauză). Cu ton ridicat, după 5 minute: Am zis să vii la masă! Treptat, răbdarea te-a părăsit şi ai început să te enervezi tot mai uşor. Iar în prezent, repertoriul e aşa: Hai la masă!!! (ţipând din prima)…. (pauză)… Cu voce exasperată: Dacă nu vii la masă îţi iau tableta aia şi ţi-o trântesc de pământ! Ştii că nu este bine ce faci, te simţi prost, însă este singura modalitate de a-l face să te asculte.

Acum, dacă te recunoşti în acest scenariu, sigur te simţi vinovat şi te aştepţi ca şi eu să dau vina pe tine. Din cauza ta copilul nu te aude. Dacă nu ţipai la el, sigur te asculta. Dacă îi acordai mai mult timp, mai multă atenţie, alta era situaţia acum! Ei bine, eu nu am să fac asta. Nu o să te învinovăţesc, din mai multe motive.

În primul rând, pentru că nu eşti singurul responsabil pentru această situaţie. Orice interacţiune este formată din (minim) doi oameni, şi nu este doar responsabilitatea unuia pentru felul în care ajung să comunice.

În al doilea rând, nu o să te învinovăţesc pentru că ştiu că nu o faci cu intenţie. Într-adevăr, construieşti împreună cu copilul un tip de comunicare defectuos pentru amândoi. În urma interacţiunii şi tu şi el ieşiţi în pierdere, însă asta nu înseamnă că unul dintre voi şi-a propus intenţionat să îşi bată joc de celălalt. Mai mult decât atât, ştiu că intenţia fiecăruia dintre voi este bună, şi că ţipetele tale sunt doar un semnal că ai ajuns la capătul răbdării.

Şi în al treilea rând, nu o să te învinovăţesc pentru că nu cred în puterea vinovăţiei de a schimba ceva. În loc să tragem la răspundere şi să găsim vinovaţi, mai bine am încerca să rezolvăm problema. Dacă scoatem vinovăţia din joc, problema sună aşa: avem doi oameni cu nevoi diferite, care încearcă să şi le îndeplinească aşa cum pot. Din păcate, felul în care aleg să o facă nu este cel mai fericit, aşa că trebuie căutată o modalitate prin care toată lumea să câştige. Ei, sună mai bine, nu-i aşa?

Dacă punem aşa problema, trebuie să ne dăm seama care sunt nevoile copilului şi care sunt nevoile tale în momentele critice în care copilul pare că nu te aude. Să începem cu copilul.

De ce pare că nu te aude copilul?

Când vorbesc despre nevoile şi intenţiile copiilor ştiu că mă aflu pe un teren minat, prinsă între două tabere. În prima tabără sunt cei ce afirmă că micuţii sunt nişte îngeraşi, care nu au decât intenţii bune şi curate. Nici vorbă de manipulare la aceşti inocenţi, spun reprezentanţii acestei tabere. Părinţii, în schimb, sunt singurii vinovaţi de felul în care se poartă copiii lor.

În cea de-a doua tabără copiii sunt consideraţi manipulatori, şmecheri, oarecum egoişti. Ei fac unele lucruri numai de-a naibii, sunt oportunişti şi este firesc să fie pedepsiţi pentru comportamentele lor.

Cum probabil intuieşti, nu mă regăsesc în niciuna dintre tabere. Recunosc, nu consider nici un copil rău în sinea lui. Însă îmi dau seama şi de faptul că, asemeni oricărei fiinţe, şi copiii au metode foarte rafinate de a-şi atinge scopurile. Iar scopul unui copil, cred eu, este în primul rând obţinerea plăcerii.

Se spune că sunt două principii mari după care ne ghidăm în viaţă: principiul plăcerii şi principiul realităţii. Principul plăcerii este înnăscut ne ghidează în primii ani în totalitate: Vreau acum, vreau totul, ceilalţi trebuie să îmi facă pe plac, dacă nu primesc ce vreau protestez. Principiul realităţii, în schimb, se formează prin efortul susţinut al celor din preajma copilului. În timp, copilul începe să îşi ghideze gândirea şi după principiul realităţii: aş vrea asta, dar nu o pot primi decât în anumite condiţii. Vreau, dar ştiu că nu se poate, aşa că aştept sau îmi iau gândul. Precum vezi, principiul realităţii presupune renunţarea în parte la anumite plăceri, care fie nu se pot realiza fie ne sunt interzise. El este mai puţin plăcut însă nu mai puţin necesar decât principiul plăcerii.

Să revenim acum la copilul care nu ascultă ce îi spui. Înţelegând cele două principii, este uşor de observat că el vrea plăcere (de cele mai multe ori nu te aude când face o activitate plăcută), pe când tu eşti vocea realităţii (îi întrerupi plăcerea pentru că are altceva mai important de făcut). Intervenţia ta, chiar dacă este realistă, atentează la plăcerea lui de moment. Este ca şi cum realitatea vine să îngrădească plăcerea, şi acest lucru este în sine neplăcut.

Şi atunci ce face el? Încearcă să evite cerinţele tale, şi cea mai simplă cale de a face asta este prin mecanismul simplu al evitării. Copilul care nu te aude încearcă să cumpere timp, adică să se eschiveze de la cerinţa ta. El ştie că va trebui să răspundă în cele din urmă la solicitarea ta, însă până atunci vrea să mai continue activitatea plăcută pe care o face (sau măcar să nu facă una neplăcută).

Mecanismul evitării este o modalitate foarte des folosită de copii. El este folosit şi când copilul simte anumite emoţii dureroase sau când se află în încurcătură. Îţi place de doamna educatoare? Întreabă părintele în mod indiscret. Ia uite ce pasăre frumoasă, spune copilul, schimbând vorba. Pe măsură ce creşte, mecanismul de evitare nu mai este atât de evident, însă asta nu înseamnă că dispare. Doar ştii şi tu câte metode subtile avem să ne eschivăm din situaţii stânjenitoare!

Aşadar, să concluzionăm: copilul care nu te aude pur şi simplu vrea să scape de la sarcina pe care i-o dai sau să se eschiveze de la o situaţie pe care o consideră neplăcută, sau încearcă să îşi prelungească cât mai mult plăcerea pe care vrei să i-o întrerupi. El foloseşte acest mecanism de evitare pentru că e ghidat de principiul plăcerii, care îi spune să maximizeze plăcerile şi să evite pe cât posibil lucrurile neplăcute.

Care sunt nevoile tale?

Tu, în schimb, eşti ghidat de principiul realităţii şi ştii că cerinţele pe care i le adresezi copilului sunt importante şi justificate. Te enervezi tocmai pentru că ştii că e important ca micuţul să te asculte, şi el chiar n-o face. Ştii că nu poţi renunţa la a-i cere lucruri, pentru că chiar e obligatoriu să le facă. Aşadar, ce ai de făcut?

Păi, în primul rând, să nu renunţi la a-i cere acele lucruri. A-i forma copilului simţul realităţii este o treabă neplăcută însă este una din atribuţiile cele mai importante ale tale ca părinte. Sunt sigură că nu vrei să ai un copil care nu are noţiunea de regulă şi care în viaţă se ghidează strict pentru obţinerea plăcerii proprii. Vrei un copil care ştie să amâne o plăcere facilă pentru una mai mare mai târziu, un copil care are capacitatea de autocontrol, un copil care ia în calcul şi dorinţele celorlalţi când face ceva. Aşa că ceea ce trebuie să faci este doar să schimbi metoda de a-i cere. Cum faci asta?

În primul rând întrerupe mecanismul evitării. Copilul va folosi acest mecanism cât timp funcţionează. El ştie că nu are rost să se mobilizeze până când nu e forţat să o facă (adică până când nu ţipi). Aşadar, în loc să îi repeţi un lucru de mai multe ori, mai bine acţionează din prima. Acţiunea presupune în primul rând să-i captezi atenţia. Aşadar, ia-ţi copilul din faţa televizorului (sau a altor distractori) astfel încât să poată fi atent la tine (nu concura cu televizorul, el are o putere mai mare de a-i capta atenţia decât ai tu). Apoi spune-i ce vrei de la el şi stai lângă el până când face, ca să înţeleagă că nu mai poate evita. Cât timp stai lângă el acordă-i timpul şi atenţia ta, ajută-l dacă e nevoie, dar nu-l lăsa să se eschiveze.

În al doilea rând, având în vedere că este o problemă de comunicare între voi, încearcă să schimbi ceva în felul în care interacţionezi cu el. Poate şi tu eşti fixat pe critică, poate ai reflexul de a-i spune mereu nu, poate nu eşti deschis faţă de el. Încearcă să schimbi asta: ascultă-l mai mult, încearcă să te pui în locul lui şi să-l accepţi necondiţionat. Nu comunica cu el doar când vrei să-i ceri ceva sau când eşti nemulţumit de el, ci găseşte şi subiecte plăcute de comunicare. Dacă în mintea lui tu eşti vocea care îl obligă şi-l critică, încearcă să devii vocea care ascultă şi înţelege.

Şi nu în ultimul rând, dă-ţi timp. Nu te aştepta la soluţii imediate, pentru că a schimba felul în care comunici şi a-i forma copilului simţul realităţii sunt procese care durează. Păstrează-ţi în minte obiectivul de ansamblu şi bifează orice mic progres din drum. Iar faptul că acum te informezi despre ce ai de făcut este un pas mic dar semnificativ de pornire. Deja progresezi! M-ai auzit, da? 🙂

4960579336_331ccd2f46_b

(Sursa foto1 si foto2)

Articol din categoria:Copilul în familia lui
7 Comments
  1. Diana permalink

    Frumoasa abordare a acestui subiect.
    Multumesc pentru toate articolele publicate. Imi face o deosebita placere sa le citesc si imi sunt de un real folos.

  2. Foarte bun articolul. Imi place sa citesc despre educatia copiilor in general si sa ma pregatesc pentru ce ma asteapta. Bebe are abia 10 luni. Ma bucur ca am descoperit acest blog. Sigur mai am foarte multe de invatat

  3. Cristina permalink

    Offf…parca m-ati descris pe mine cu baiatul mai mare. E un copil extraordinar, dar de ceva timp parca vorbesc singura. Cam de cand i s-au inmultit responsabilitatile. Stiu, il inteleg ca nu-i place. Ar vrea doar sa se joace toata ziua. O sa incerc si asa, sa nu ma misc de langa el pana nu face ce trebuie, desi e mai usor de zis decat de facut, dar daca da rezultate, merita. E cls a IV a, nu-si mai permite sa se joace toata ziua. In teorie, intelege, stie ce are de facut. In practica, vorbesc singura…pana ajung sa tip si sa ne suparam amandoi 🙁

  4. Margo permalink

    Foarte interesant articolul. Pe când un articol despre „de ce nu ma lași sa fac ce vreau eu?” cum îmi spune mie copilul cel mare de 5 ani. Sau un articol despre infantilizarea copilului cu frați mai mici( al meu are o sora de 2 ani).

Trackbacks & Pingbacks

  1. Tu ce faci când copilul tău e nervos? | Psiholog pentru copii
  2. Cum iti obisnuiesti copilul sa faca ce-i ceri - Psiholog pentru copii

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.