Skip to content

Reflecții despre rolul de părinte

by Raluca Mosora on 16 octombrie, 2014

5355908197_02952a6834_zEu, ca mamă, vreau să fiu calmă cu copilul meu, aşa cum era bunica cu mine. Eu nu o să îmi bat niciodată fetiţa, aşa cum făcea tatăl meu! Ca şi tată, vreau o să fiu prietenul copilului, nu cineva de care să îi fie frică! Eu nu o să îmi las copilul de izbelişte, mă voi ocupa serios de educaţia lui! Iată doar câteva dintre posibilele răspunsuri la întrebarea: ce fel de părinte vrei să fii?

Chiar dacă ai devenit părinte doar din momentul în care ţi-ai ţinut prima oară în braţe copilul, ai început să îţi construieşti rolul de părinte cu mult înainte. Mai exact, încă din momentul în care, copil fiind, ai spus: Când voi fi mare vreau să fiu exact ca mama mea!  sau Eu când voi fi părinte nu voi face niciodată asta! Oare aceste gânduri din trecut au vreo influenţă asupra felului în care te porţi în prezent cu copilul? Oare aşteptările pe care le aveai înainte de a fi părinte se reflectă asupra relaţiei voastre din prezent? Iată întrebările la care vreau să reflectăm astăzi.

Când şi cum s-a format rolul de părinte

Rolul de părinte este o imagine mai mult sau mai puţin conştientă pe care o ai despre tine ca părinte. El conţine toate aşteptările referitoare la cum trebuie să te porţi cu copilul tău: ce trebuie să faciun părinte trebuie să fie mereu calm”, ce nu ai voie să faci „niciodată nu trebuie să îţi loveşti copilul”, convingeri “copiii trebuiesc ţinuţi din scurt, altfel ţi se urcă în cap”, emoţii „copilul îmi va umple golul din viaţădorinţe „vreau să îmi ajut copilul să fie independent” şi fricimă tem că nu voi şti ce este în sufletul copilului meu”.

Rolul de părinte s-a construit treptat şi este impregnat atât de experienţele personale de când erai copil dar şi de experienţele persoanelor semnificative din jurul tău. Părinţii tăi cu siguranţă şi-au pus amprenta asupra felului în care îţi reprezinţi rolul de părinte. Relaţia cu ei te-a învăţat cum se simte să ai un părinte iubitor, permisiv, înţelegător sau dimpotrivă autoritar, distant, neimplicat.

Însă ei nu au fost singurele repere. Părinţii celorlalţi copii de când erai mic, modelele promovate de societate, felul în care se comportă prietenii tăi când devin părinţi, toţi aceşti factori contribuie la felul în care îţi reprezinţi imaginea unui părinte.

Rolul de părinte nu este format doar din gânduri ci şi din emoţii, dorinţe şi frici. Ele îşi au rădăcinile în experienţa ta de copil. Emoţiile pozitive provin din amintiri plăcute şi formează partea ideală a rolului de părinte. Ea cuprinde toate trăsăturile pe care le-ai admirat la ceilalţi, şi pe care speri din tot sufletul să le manifeşti şi tu, în relaţie cu copilul tău.

Emoţiile negative care însoţesc rolul de părinte provin din amintiri dureroase, şi formează partea de anti-model, adică acele trăsături pe care le deteşti la un părinte. Anti-modelul cuprinde toate trăsăturile care te-au rănit când erai copil: severitatea, nepăsarea, abuzul, răceala, nedreptatea. Cu cât ai trăit mai intens şi mai dureros aceste momente, cu atât anti-modelul este mai accentuat. Şi, cu cât anti-modelul este mai accentuat, cu atât teama ta de a semăna cu el este mai puternică.

Din momentul în care ai devenit cu adevărat părinte, rolul s-a schimbat foarte mult: multe din aşteptările de dinainte s-au schimbat, ai renunţat la multe convingeri şi ai format altele noi. Emoţiile asociate cu ce înseamnă să fii părinte s-au modificat şi ele: dacă înainte îţi imaginai că te vei simţi într-un anumit fel, realitatea probabil că te surprinde (poate chiar te intrigă).

Temă de reflecţie

Aş vrea să îţi iei câteva momente de reflecţie, în care să îţi răspunzi la următoarele întrebări:

  • Ce emoţii ai trăit când ai aflat că vei fi părinte? Ce gânduri ţi-au trecut atunci prin minte? Cum te aşteptai să fii ca şi părinte?
  • Care sunt trăsăturile pe care vrei să le ai ca şi părinte? Cum ţi-ar plăcea să te descrie copilul tău?
  • Ce-ţi vine în minte când spui un părinte rău? Ce nu ai vrea niciodată să creadă copilul tău despre tine?
  • Care este lucrul cel mai surprinzător în a fi părinte? Ce anume este cu totul diferit? Ce aşteptări ţi s-au confirmat de când eşti părinte?

Răspunsurile la aceste întrebări te ajută să conştientizezi mai bine:

  • Care erau aşteptările tale înainte de a fi părinte
  • Care este imaginea părintelui ideal din mintea ta
  • Care este imaginea anti-modelului de părinte din mintea ta
  • În ce măsură rolul de părinte seamănă cu realitatea

Acum, că eşti (mai) conştient de rolul pe care vrei să îl joci ca şi părinte, aş vrea să vorbesc despre partea întunecată a preluării unui rol. Adică să îţi atrag atenţia asupra capcanei în care poţi cădea atunci când îţi joci cu prea mare devotament rolul.

Când te conformezi unui rol, rişti să nu fii adaptat realităţii.

Până la urmă, rolurile nu sunt altceva decât construcţii din mintea noastră, care se bazează pe convingeri absolutiste: trebuie să fiu intodeauna aşa, nu e bine să faci asta, aşa se face, aşa nu e face. Rolurile se potrivesc bine unor situaţii, însă invariabil nu se potrivesc în altele. Realitatea presupune să ne adaptăm constant, însă, jucând mereu acelaşi rol, riscăm să fim rigizi şi să nu fim adecvaţi în orice situație.

A fi un părinte bun nu înseamnă să jucăm constant rolul de părinte ideal, ci să ne ajustăm comportamentul în funcţie de nevoile copilului nostru.

Dacă ţinem cu dinţii să fim mereu blânzi (pentru că suntem ataşaţi rolului de părinte îngăduitor), riscăm să nu răspundem nevoii copilului de a avea repere. Dacă jucăm rolul părintelui grijuliu, riscăm să nu îi oferim copilului libertarea de care are nevoie (atunci când, evident, are nevoie).

În mod ideal, rolurile ar trebui să fie asemeni unor haine: să le adaptăm în funcţie de situaţie şi să ne permitem să le modificăm (sau chiar să renunţăm la ele) când nu se mai potrivesc. Asemeni hainelor, nu este indicat să renunţăm la roluri de tot (cel puţin nu în orice situaţie). Ele îşi au rostul lor: ne protejează când ne simţim vulnerabili, ne ajută să ne prezentăm într-o lumină favorabilă, ne ajută să fim mai adecvaţi social (pentru că în anumite momente nu este indicat să le arătăm celorlalţi exact ce simţim şi gândim). Însă, dacă purtăm aceleaşi haine în orice situaţie, cu siguranţă vom fi nepotriviţi.

Şi totuşi, chiar dacă ştim că nu ne ajută mereu, de multe ori ne trezim că suntem foarte ataşaţi rolului de părinte, mai ales rolului de părinte ideal. Asta se întâmplă din cauza unor temeri, care provin fie din experienţa noastră de viaţă fie ne sunt induse din exterior. Cred că cele mai puternice temeri care ne ţin cramponaţi într-un rol rigid de părinte sunt:

  • Teama de a nu ajunge ca anti-modelul (părintele pe care mereu l-a detestat). Mulţi părinţi au avut o copilărie nefericită, cu multe suferinţe şi carente emoţionale. În consecinţă, şi-au format anti-modele foarte puternice (formate din trăsăturile pe care le detestau la proprii părinţi). Când copilul suferă, în sufletul părintelui se activează propriile suferinţe de când era copil (spre exemplu când copilul suferă că nu primeşte jucăria preferată părintele îşi aduce aminte de propria lui suferinţă de când tânjea după anumite jucării). Totodată, se activează şi teama de a nu fi la fel ca anti-modelul. Şi, cu cât această teamă este mai mare, cu atât tendinţa de a se crampona de un rol ideal este mai mare. Părintele nu îşi permite să renunţe la rolul ideal pentru că se teme că va cădea automat cealaltă extremă, a anti-rolului. Numai gândul că ar putea să fie un părinte rău îl umple de groază, pentru că ştie câtă suferinţă i-a adus acest lucru când era copil.
  • Teama de a nu fi un părinte bun. În zilele noastre părinţii sunt învinovăţiţi pentru majoritatea greşelilor copiilor. Mereu apar teorii care arată ce dezastre pot să le provoace părinţii copiilor pe termen lung, la pachet cu soluţii de tip reţetă, care presupun comportamente oarecum rigide (Trebuie să fii prietenul copiluluiTrebuie să îl laşi liber! Nu ai voie să îi spui Nu). Pentru a scăpa de teama (inoculată) că îşi vor traumatiza copiii, aceşti părinţi încearcă să se conformeze reţetelor. Astfel, ei se cramponează de aceste soluţii şi le aplică în orice situaţie. Partea bună este că majoritatea obosesc să poarte aceste roluri şi mai devreme sau mai târziu renunţă la ele.
  • Dorinţa de a fi un părinte de succes. Într-o societate competitivă, mulţi părinţi simt nevoia să le arate celorlalţi că sunt părinţi buni. Performanţele în rolul de părinte sunt pentru ei la fel de importante ca performanţa la muncă, de exemplu. De multe ori, aceşti părinţi dornici de performanţe ca părinţi vor avea aşteptări ridicate faţă de copii, pentru că vor să se mândrească cu realizările lor. Ei se vor agăța de rolul ideal de părinte pentru a-i impresiona pe cei din jur.

Dacă îţi dai seama că şi tu te agăţi uneori de rolul de părinte, chiar dacă nu ţi se potriveşte, vreau să ştii că poţi schimba ceva. Primul pas este să îţi dai voie să experimentezi cum este să fii altfel decât ţi-ai imaginat că vei fi. Să te lași surprins de realitate. Să ai curajul să te abaţi de la gândirea de tipul aşa e bine/ aşa nu e bine. Şi mai ales, să îţi aduci aminte ce înseamnă să fii un părinte bun: să fii atent la nevoile copilului şi să îl ajuţi să şi le împlinească în cel mai potrivit mod cu putinţă.

(Sursa foto)

Articol din categoria:Cafeneaua părinților
3 Comments
  1. Rodica permalink

    Excelent spus! Asa este, este perfect adevarat tot ceea ce ai scris aici. Eu nu sunt adepta stilului autoritar cu copilul, imi place sa discut foarte mult cu fetita mea si sa o fac sa inteleaga de ce trebuie sa faca lucruri pe care ea uneori nu doreste sa le faca, crezand ca nu ii folosesc in acel moment (spre exemplu temele). Urasc sa o verific daca si-a scris, daca si-a invatat, imi place sa cred ca daca spune ca isi face temele si invata asa si este. Sunt dezamagita cand nu spune adevarul si cand descopar ca m-a mintit, nu stiu din ce motiv. Ma preocupa acest subiect si de aceea am nevoie de niste sfaturi de la tine. Oare cum trebuie sa procedez in aceasta situatie? Cand descopar ca m-a mintit ii arat ca sunt trista si suparata, dar evident ca nu pot sta suparata pe ea, pana la urma supararea se incheie cu o discutie, in finalul careia ea pare ca intelege ca a gresit si pare ca intelege ceea ce am vrut sa-i spus, dar cu prima ocazie, cand apare o tema de care ea nu are chef, procedeaza la fel. Am citit si cartea lui Alfie Kohn, in care autorul iti spune ce nu e bine sa faci, ce sa eviti, cum ar trebui sa gandesti in general, dar nu am gasit niciun capitol despre cum trebuie sa actionezi cand copilul te minte frecvent, chiar daca tu discuti zilnic, intr-un mod relaxat, despre tot ce crezi ca l-ar ajuta sa inteleaga faptul ca minciuna este ceva nedemn. Multumesc pentru sfaturi.

Trackbacks & Pingbacks

  1. Linkurile zilei. Lecturi de citit (sambata) - Dan PopaDan Popa

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.