Skip to content

Ce este anxietatea de separare de la 7-9 luni?

by Raluca Mosora on 25 August, 2014

4065491398_96d95e07a4_bDacă eşti proaspăt părinte de bebeluş mai mic de 7 luni, te avertizez că în viaţa ta se apropie o furtună, care se va dezlănţui de fiecare dată când vei pleca de lângă copilul tău. Mai exact, de pe la 7-9 luni, copilul va deveni brusc extrem de sensibil la plecările tale, şi va plânge după tine cu disperarea celui abandonat pe o plută în mijlocul unui ocean întunecat. Această furtună se va stinge treptat, însă tot va ţine până pe la 2 ani. Nu-i aşa că simţi nevoia unui colac de salvare? 

Teama intensă din momentele în care pleci precum şi frica de străini, care apar de la 7-9 luni au fost denumite anxietate de separare. În ciuda denumirii îngrijorătoare, anxietatea de separare din primul an este un fenomen cât se poate de normal, prin care trec majoritatea copiilor (cu câteva triste excepţii, despre care vorbim mai târziu). Ca să înţelegem mai bine de ce apare, trebuie să vorbim câte ceva despre ataşament.

Ce este ataşamentul?

Ataşamentul este legătura emoţională dintre părinte şi copil care începe înainte de naştere şi se formează în primii 2 ani. Fiind o legătură intensă şi semnificativă, ea va avea un impact puternic atât asupra viitoarei dezvoltări a copilului cât şi asupra relaţiei lui cu părintele. Asemeni oricărei relaţii profunde, şi legătura de ataşament se construieşte în timp, prin contribuţia celor doi protagoniști. Astfel, pentru ca micuţul să îşi dezvolte un ataşament sănătos, este nevoie ca părintele să îi ofere mângâieri, îmbrăţişări, să răspundă chemărilor acestuia, să îl îngrijească, să îl calmeze când plânge. Este bine ca el să fie atent la dorinţa copilului de a comunica, imitând sunetele şi gesturile acestuia. Nu în ultimul rând, părintele trebuie să fie previzibil în reacţii şi disponibil emoţional pentru copil.

Copilul contribuie la felul în care se formează legătura de ataşament prin reacţiile şi nevoile sale, care au o puternică amprentă genetică. Astfel, dacă micuţul este din fire liniştit, temperat în reacţii, stabil emoţional, uşor de calmat, drăgăstos, sunt şanse mai mari să dezvolte o legătură de ataşament pozitivă şi sănătoasă cu mama lui.

De ce apare anxietatea de separare de la 7-9 luni?

Precum vom vedea în continuare, anxietatea de separare este un indicator că micuţul a ajuns într-o nouă etapă atât în ceea ce priveşte dezvoltarea cognitivă cât şi a ataşamentului.

Emoţional, în primele 7-9 luni, copilul trăieşte în fuziune cu mama, pe care o consideră o parte din sine. El nu are conştiinţa faptului că ea este o persoană diferită de ceilalţi. Persoanele din jurul copilului sunt asemănătoare pentru el: atâta vreme cât nevoile îi sunt îndeplinite, nu contează neapărat cine le satisface.

Din punct de vedere cognitiv, până la 7-9 luni, copilul nu are conştiinţa faptului că un obiect sau o persoană continuă să existe atunci când nu îl mai vede. Astfel, dacă o persoană sau un obiect dispar din aria vizuală a copilului, acesta va crede că a încetat să existe, pur şi simplu. Neavând conştiinţa faptului că persoanele şi obiectele au o existenţă în sine, copilului nu le va solicita prezenta (cum să ceri ceva ce nu există?)

Însă pe la 7-9 luni se întâmplă ceva minunat în creierul copilului, astfel încât acesta începe să realizeze că persoanele sunt diferite de el însuşi, şi că au o existență a lor, în sine. Copilul îşi dă seama tot mai bine că mama este o fiinţă separată, diferită de orice altă fiinţă de pe lume. Mama nu mai este cineva din jur, este chiar MAMA, adică o persoană unică şi irepetabilă, de care el are mare nevoie. Relaţia dintre ei prinde contur, se particularizează. Exact în acel moment apare anxietatea de separare, ca teamă fundamentală de a fi părăsit de persoana cea mai importantă și pe care o doreşte cel mai mult .

Teama de străini, care apare în aceeaşi perioadă, indică acelaşi lucru: că micuţul îşi dă seama că oamenii sunt diferiţi şi îi tratează pe fiecare separat: este prietenos cu cei pe care îi ştie şi suspicios sau speriat de cei pe care nu îi cunoaşte.

Aşadar, anxietatea de separare din primul an este indiciul că micuţul a ajuns în etapa în care îi vede pe cei din jur ca fiind separaţi de el, şi în care îşi întăreşte legătura de ataşament cu părinţii. Ea apare ca urmare a dezvoltării copilului, şi nu din cauza felului în care este crescut copilul de către părinţi! Dacă anxietatea de la 4-7 ani poate indica faptul că părinţii sunt prea protectori sau prea distanți, anxietatea de la această vârstă nu spune nimic despre stilul părintelui de a-și creşte copilul.

Lipsa anxietăţii de separare din această perioadă ne indică fie că micuţul nu este capabil să discearnă între sine şi ceilalţi fie că nu şi-a format nici o legătură de ataşament semnificativă. Nu e de mirare de ce copiii autişti şi cei crescuţi în orfelinate, cu grave carențe emoţionale, nu trec prin această etapă.

Cum diminuezi anxietatea de separare?

Chiar dacă toţi copiii trec prin această etapă, unii o manifestă mai intens şi alţii mai puţin. Gradul de intensitate al anxietăţii de separare este în mare parte determinat genetic: astfel, dacă unii copii se sperie tare şi reacţionează puternic când sunt lăsaţi singuri, alţii îşi manifestă disconfortul mai puţin accentuat.

Puterea de a-ţi ajuta copilul să treacă mai uşor prin această etapă stă în mâinile tale (micuţul încă nu are abilitatea de a se linişti singur). Iată câteva sugestii:

  • Evită separarea de el. La această vârstă, copilul pur şi simplu nu este pregătit să facă faţă despărţirii de tine, aşa că, pe cât posibil, fii în preajma lui majoritatea timpului.
  • Dacă este inevitabil să pleci, lasă-l cu o altă persoană de care este ataşat: celălalt părinte, bunica, etc. Fă astfel încât acea persoană să stea cu voi minim 30 de minute înainte de pleci.
  • Obişnuieşte-l cu mici separări. Mergi în altă cameră şi lasă-l singur câteva momente. Când devine neliniştit, cântă-i sau spune-i ceva, astfel încât să îţi audă vocea, chiar dacă nu te vede. Astfel, îi arăţi ca tu exişti chiar şi dacă nu eşti văzut.
  • În absenţa ta asigură-te că mediul copilului rămâne neschimbat, şi că parcurge aceleaşi rutine. Rutinele îl vor ajuta să îşi redobândească stabilitatea și siguranța.
  • Lasă-i un obiect care să îi aducă aminte de tine sau fă astfel încât să îţi audă vocea cât timp lipseşti. Acel obiect este ca o mică părticică din tine şi îl va ajuta să se descurce mai bine cu separarea.
  • Anunţă-l întotdeauna când trebuie să pleci şi nu pleca pe furiş. Când pleci pe furiş copilul nu plânge pe moment, însă devine nesigur pe termen lung. Un protest vehement de moment este mult mai sănătos decât îngrijorarea pe termen lung.
  • Nu dramatiza momentul despărţirii. Având în vedere cât de puternice sunt reacţiile copilului tău la despărţire, s-ar putea ca şi pentru tine acest moment să fie foarte dureros. Însă durerea şi îngrijorarea ta doar agravează plânsul copilului. Aşadar, pe cât posibil, umple momentul despărţirii cu optimism, şi lucrurile vor fi puţin mai simple.

Anxietatea de separare ne atrage atenţia asupra faptului că uneori, în ceea ce priveşte creşterea copilului, lucrurile nu sunt aşa cum par: uneori plânsul şi zbucumul copilului sunt motive de bucurie, pe când absenţa lor este motiv de îngrijorare. Grea meseria de părinte, nu-i aşa?

(Sursa foto)

Articol din categoria:Copilăria pas cu pas
4 Comments
  1. Excelent scris articolul!

    E atat de placut sa afli ca si altii cred ca e sanatos sa iti iubesti copilul!Pentru mine stabilitatea emotionala a fetitei mele este cel mai important aspect al dezvoltarii ei.

    Estera

Trackbacks & Pingbacks

  1. Despre jucaria nedespartita a copilului
  2. De ce nu vor unii copii să meargă la grădiniţă? | Psiholog pentru copii

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.