Skip to content

De ce îţi răsfeţi copilul?

by Raluca Mosora on 25 martie, 2014

copil rasfatatDacă îţi spun dojenitor, fără să te cunosc, că îţi cam răsfeţi copilul, probabil îţi vei pleca privirea şi îmi vei da dreptate. Ştiu că faci asta, pentru că trăieşti într-o perioadă în care este aproape imposibil să nu o faci: reclamele îl fac pe copil pofticios, ţi se spune că nu prea e bine să îl refuzi şi eşti presat să îi cumperi în continuu lucruri noi. Însă eu nu sunt aici să te cert (dar nici să îţi găsesc scuze). Sunt aici să te ajut să fii bine informat, ca să decizi în cunoştinţă de cauză cum vrei să îţi creşti copilul. În acest caz, să decizi dacă vrei sau nu să ai un copil răsfăţat.

Termenul de răsfăţ face parte din limbajul popular şi nu se regăseşte în limbaj psihologic. De aceea el este foarte vag şi fiecare îl foloseşte cum vrea. Însă, indiferent de felul în care îl folosim, e clar că are o conotaţie negativă. Poate că ar fi util să clarificăm puţin ce înseamnă răsfăţul.

Portretul copilului răsfăţat

Când folosesc termenul de răsfăţ, oamenii se referă la comportamente foarte diferite: unii înţeleg să-l laşi pe copil să facă ce vrea, alţii să-i faci toate poftele, alţii să fii extrem de tolerant. Dacă încercăm să clasificăm comportamentele denumite răsfăţ, observăm că se pot împărţi în două mari categorii: materialismul şi obrăznicia. Iată cum se traduc ele în limbaj psihologic:

Materialismul

Cei ce folosesc termenul de răsfăţ în acest sens consideră că un copil răsfăţat:

  • Îşi doreşte foarte mult lucruri materiale, indiferent cât de multe are deja.
  • Are o dorinţă nestăvilită pentru obiecte, care nu se stinge decât pe termen scurt. Ea reapare în forţă după câteva zile, copilul insistând vehement să şi-o împlinească
  • Căută să aibă foloase materiale de pe urma relaţiilor cu ceilalţi
  • Se ataşează de propriile obiecte şi deseori are dificultăţi în a le împărţi cu ceilalţi

Obrăznicia

Alţi oameni consideră că răsfăţul este de fapt o formă de obrăznicie. Obrăznicia este termenul popular pentru problemele de disciplină, despre care am scris destul de multe articole. Cei care spun că un copil răsfăţat este obraznic sunt de fapt deranjaţi de:

Iată câte comportamente diferite se pot ascunde sub termenul de răsfăţ. Aşa că, de acum încolo, când ne referim la acest cuvânt, trebuie neapărat să explicăm ce anume înţelegem prin el.

Dacă şi tu ca părinte crezi că îţi răsfeţi copilul, chiar dacă ştii că nu este bine, poate e important să îţi dai seama de ce continui să faci asta. La baza comportamentului tău pot fi gânduri, emoţii sau amintiri de care nici măcar nu eşti pe deplin conştient. Iată câteva dintre motivele cele mai frecvente care îi fac pe părinţi să îşi răsfeţe copiii (te invit să reflectezi dacă unele din ele ţi se potrivesc şi ţie)

De ce ne răsfăţăm copiii?

  • Dorinţa de a ne face copiii fericiţi. De cele mai multe ori părinţii îşi răsfaţă copiii cu bună intenţie de a-i face fericiţi. Cine nu crede că zâmbetul larg al copilului care tocmai a primit o jucărie nu este un semn de fericire? Şi într-adevăr este, însă este o fericire de moment, care nu contribuie neapărat la fericirea pe termen lung (ba uneori chiar merge împotriva ei). Sunt două probleme principale cu plăcerile de moment: prima este că ne obişnuim foate repede cu ele şi vrem tot mai mult. Prăjitura preferată, dacă este primită zilnic, se transformă în ceva banal şi în curând ne vom dori altceva, mai bun. A doua problemă este că plăcerile creează dependenţă: imediat ce nu ne mai primim porţia de răsfăţ se instalează o stare de frustrare şi nefericire. Cu cât suntem mai obişnuiţi să primim în continuu, cu atât ne va fi mai greu să trăim fără acel lucru. Plăcerile de moment (care dealtfel sunt bune) trebuiesc atent dozate astfel încât să nu îşi piardă din savoare şi nici să nu ducă la drame în lipsa lor. Răsfăţul din păcate presupune un flux continuu de plăceri de moment, care se tocesc în timp, trec foarte repede şi dau dependenţă. 
  • Dorinţa de a-i asigura copilului o copilărie fără griji. Lasă că va avea timp să dea piept cu greutăţile când va fi mare, spun mulţi părinţi. Într-adevăr, copilăria ar trebui să fie o vârstă lipsită de griji, însă ea este şi perioada în care ne pregătim pentru viaţă. Copilul trebuie să înveţe să facă faţă şi momentelor mai dificile, în care nu are tot ce vrea. Micile lipsuri fac parte din viaţă, şi ar fi absurd să ne imaginăm că micuţul nu va da niciodată piept cu greutăţile. Micile frustrări pe care le administrăm copilului nu trebuie să fie prea puternice, astfel încât să fie dureroase, dar nici inexistente. Răsfăţul nu îi oferă copilului şansa să înveţe cum să se descurce cu aceste mici frustrări. Astfel că, atunci când vor apărea, vor fi trăite mult mai dramatic. Iată de ce un om obişnuit să trăiască în răsfăţ este mult mai nefericit când dă de greu decât unul care ştie cum este să nu ai mereu tot ce îţi doreşti.
  • Permisivitatea excesivă a părinţilor. Cauzele acestei situaţii, aşa cum am scris şi aici, sunt fie dorinţa de a-ţi proteja copilul, fie aversiunea faţă de ideea de a fi un părinte autoritar, fie inconsecvenţă în educarea lui. Oricare ar fi acestea, contribuie la transformarea copilului într-un mic tiran în familie, care îşi doreşte totul acum. Această permisivitate duce până la urmă la eşecul în încercarea de educare a copilului, şi invariabil în apariţia răsfăţului. 
  • Incapacitatea de a refuza copilul. Mulţi părinţi, fie că doresc să evite un episod de ceartă fie că se tem să nu piardă dragostea copiilor, le fac acestora toate poftele. Chiar dacă cearta de moment este amânată, pe termen lung relaţia dintre părinte şi copil are de suferit: copilul va fi tot mai pretenţios şi părintele tot mai supus. Copilul va cere tot mai multe lucruri fie pentru a-şi îndeplini pofta de moment fie pentru a-şi reconfirma faptul că părinţii fac tot vrea el. Când în cele din urmă părintele îl refuză, acesta va avea o reacţie exagerat de puternică, şi în curând va începe o întreagă luptă de putere între cei doi.
  • Copilăria plină de lipsuri a părinţilor. Crescuţi într-o epocă săracă, mulţi părinţi au suferit ca şi copii că nu au avut jucăriile, dulciurile sau hainele pe care şi le-au dorit. Amintirile privaţiunilor trăite ca şi copii sunt încă dureroase pentru ei, şi nu e de mirare că încearcă să îşi ferească copiii de suferinţele pe care ei le-au trăit atunci. Din păcate însă, ei cad în extrema cealaltă, şi îi oferă copilului orice, chiar înainte ca acesta să ceară. În felul acesta, în mod inconştient, încearcă să îşi împlinească prin copil propriile dorinţe de când erau mici. Iată de ce, de exemplu, unii părinţi, care au suferit că nu au avut dulciuri îşi îndoapă copiii cu ele, transformându-i în obezi. Sloganul Dacă eu nu am avut, măcar copilul meu să aibă este însă o mare capcană. În primul rând, în mod inconştient, părintele se aşteaptă ca fericirea copilului să şteargă propria lui suferinţă din copilărie. Acest lucru însă nu se întâmplă: frustrările părintelui de când erau copil rămân tot acolo, şi nu se ameliorează când îşi răsfaţă copilul. În al doilea rând, nici pentru copil nu este mai uşor: el acceptă ceea ce îi oferă părinţii însă, nefiind nevoile lui, nu va şti să le aprecieze. Părinţii vor fi dezamăgiţi când copiii nu apreciază ceea le oferă, şi îi vor reproşa că nu sunt recunoscători. Aşadar, părintele pierde timp şi bani în iluzia că îşi va vindeca rănile din copilărie, iar copilul primeşte multe lucruri de care însă nu are neapărată nevoie şi trăieşte cu sentimentul de datorie şi vinovăţie faţă de părinţi.
  • Influenţa negativă a bunicilor în viaţa copilului. Evident, nu orice influenţă a bunicilor este negativă, ci doar cea care subminează constant autoritatea părinţilor (aşa cum am scris şi aici). În acest caz, responsabilitatea revine în parte bunicilor şi în parte părinţilor, care nu reuşesc să oprească aceste interferenţe.

Dacă ai recunoscut şi la tine unul sau mai multe din motivele de mai sus, vreau să îţi dau o veste bună: aşa cum cauza răsfăţului eşti tu, tot tu eşti şi cel de care depinde încetarea acestui comportament. Identificarea cauzei care stă la baza răsfăţului este primul pas în schimbare. Evident, nu există o reţetă a schimbării, pentru că fiecare are propria strategie.

Însă trebuie să ştii că va fi un proces dificil, pentru că va trebui să faci faţă protestelor vehemente ale copilului. Şi, dacă imaginea copilului tău urlând cât îl ţin plămânii te sperie, fă-ţi curaj gândindu-te la cum va fi el peste câţiva ani, dacă nu îl mai răsfeţi: mai responsabil, mai adaptat, mai pregătit pentru viaţă. Dacă tot nu ţi-ai strâns suficient curaj, gândeşte-te că şi tu vei fi mai liniştit, mai mulţumit de tine şi vei avea o relaţie mai funcţională cu copilul tău. Şi încurajarea de final (nu ştiu de ce, dar presimt că ai nevoie de ea 🙂 ): gândeşte-te că, peste ani de zile, copilul îţi va strânge mâna şi îţi va spune: mulţumesc că m-ai pregătit pentru viaţă. Într-adevăr, societatea nu avea nevoie de dictatori nervoşi, ci de oameni înţelepţi!

(Sursa foto)

Articol din categoria:Copilul în familia lui
3 Comments
  1. Foarte complex si educativ articolul! Rasfatul copiilor poate duce la urmari cu adevarat grave la maturitate.

  2. Foarte bine structurat articolul! Merita ca parintii sa faca un efort major pentru a trece peste protestele copilului. Copilul rasfatat, odata ajuns adult are impresia ca totul i se cuvine si de aici lucrurile se complica din toate punctele de vedere.

Trackbacks & Pingbacks

  1. Sport si distractie in acelasi timp. Asta ofera triciclete de copii de la Babyneeds | Articole Bune de Citit

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.