Skip to content

Puterea de a-ţi accepta necondiţionat copilul

by Raluca Mosora on 7 February, 2014

acceptarea neconditionataGrijă, tandreţe, dragoste, acceptare, iată câteva emoţii adânc înrădăcinate în instinctul matern. Emoţii care, atunci când lipsesc, aduc multă îngrijorare şi vinovăţie în inima mămicilor. Sunt o mamă rea, îşi spun acestea, observând că nu le mai vine aşa de uşor să iubească, să accepte, să îngrijească. Şi încep să se forţeze să fie (sau măcar să pară) mai grijulii, mai iubitoare, mai tolerante. Însă, cu cât se forţează mai mult, cu atât le simt şi mai puţin. Şi iată cum intră în cercul vicios al emoţiilor negative. Oare care este ieşirea?

Asemeni tuturor lucrurilor care cresc de la sine, emoţiile nu pot fi forţate (nici să crească, nici să se stingă). Ele au o viaţă a lor, pe care nu o putem controla cu totul. Iată de ce, atunci când nu mai simţim o emoţie, soluţia nu este să încercăm să o forţăm, pentru că oricum nu vom reuşi. Soluţia este să ne dăm seama ce anume a blocat-o şi, pe cât posibil, să luăm obstacolele din calea ei.

La fel stau lucrurile şi în cazul acceptării necondiţionate a copilului. Dacă acceptarea nu mai vine de la sine,  e semn că au apărut anumite blocaje emoţionale în calea ei. Doar dacă reuşim să ne dăm seama care sunt acestea putem începe procesul de înlăturare a lor, în urma căruia să redobândim puterea de a ne accepta necondiţionat copilul.

Să începem aşadar prin a ne da seama ce obturează de obicei capacitatea noastră de a ne accepta copilul.

Blocaje în calea acceptării necondiţionate

  • Aşteptări nerealiste referitoare la copil. Acestea provin fie din ambiţiile părinţilor fie pur şi simplu din informaţii greşite. Ne aşteptăm ca micuţii de 1 an să îşi controleze lacrimile, cei de 2 ani să stea fără părinţi 8 ore pe zi, cei de 3 ani să ştie să coloreze, şi aşa mai departe. Evident, copiii nu pot să se ridice la înălţimea acestor cerinţe şi invariabil părintele este dezamăgit. Blocat în aceste aşteptări, părintele îl respinge constant pe copil şi îi cere în continuu să se schimbe. Nu e de mirare că, atunci când cresc, ei le vor reproşa părinţilor că niciodată nu i-au acceptat aşa cum sunt. 
  • Problemele din copilărie ale părintelui. Multe blocaje în relaţia părinte-copil îşi au originea în propria copilărie a părintelui. Mulţi părinţi, când se uită la copii, se văd pe ei înşişi când erau mici. Mai exact văd aspectele care nu le plăceau când erau mici. Mămicile care au fost timide nu suportă să vadă cum fetiţele lor nu socializează. Taţii cărora le era ruşine de propria sensibilitate nu pot accepta ca băiatul lor să fie sensibil. Cei care nu îşi acceptă anumite aspecte ale propriei persoane nu vor putea să le accepte nici la ceilalţi, şi astfel propagă neacceptarea de la o generaţie la alta.
  • Problemele dintre soţi. Relaţiile tensionate dintre soţi pot afecta şi ele relaţia între părinte şi copil. În multe situaţii părintele vede la copil aspecte care nu îi plac la celălalt (impulsivitatea soţului, dezordonarea soţiei, etc.). De obicei copiii cu părinţi divorţaţi nu sunt acceptaţi tocmai pentru că seamănă cu unul dintre părinţi (eşti leit taică-tu, spune o mamă cu dezgust). În acest caz, copilul este văzut că o extensie a celuilalt părinte şi de multe ori este ţinta resentimentelor pe care un părinte le simte faţă de celălalt. Faptul că un părinte se uită la copil şi îl vede ca într-o oglindă pe soţ este întotdeauna un blocaj în calea acceptării necondiţionate.
  • Dorinţa de a te mândri cu copilul. Din păcate copiii reprezintă pentru anumiţi părinţi nişte trofee cu care se laudă celor din jur. Având nevoie de fie ei înşişi apreciaţi, părinţii vor cere de la copii să aibă performanţe, astfel încât să aibă cu ce să se laude. În dorinţa lui de a se mândri cu copilul, părintele pierde capacitatea de a-şi accepta copilul în momentele în care acesta nu este destul de performant.
  • Lipsa de interes faţă de copil. Mulţi părinţi nu sunt aproape deloc atenţi la viaţa interioară a copilului său la suferinţele acestora. Lasă că îţi trece până te măriţi, îi spune un părinte neatent unui copil aflat în depresie. Cât timp este absent emoţional din viaţa copilului, părintele nu are cum să îi ofere acestuia acceptarea de care are nevoie. Lipsa de interes nu este un blocaj doar în acceptare ci şi în construirea unei relaţii autentice între cei doi.

Dacă ai conştientizat că şi tu ai unul din aceste blocaje în relaţie cu copilul, vreau să te felicit: ai făcut primul pas (de furnică). Însă, ca să îţi redobândeşti iar capacitatea de a-ţi accepta copilul mai ai de parcurs un întreg proces, şi, îţi spun din experienţa mea de psihoterapeut că nu va fi uşor. Ai nevoie de multă putere, curaj şi determinare pe parcurs. În ce constă această putere?

Puterea de a-ţi accepta necondiţionat copilul înseamnă

  • Curajul de a accepta propriile greşeli. Când ceva nu merge bine în relaţie cu copilul tindem să dăm vina aproape automat pe el şi să ne concentrăm exclusiv pe greşelile lui. Din păcate lăsăm la o parte propriile greşeli şi felul în care contribuim la problemă. Procesul de a ne cunoaşte defectele, intenţiile meschine şi părţile întunecate este întotdeauna neplăcut, pentru că ne scade stima de sine şi ne simţim vinovaţi. Iată de ce este nevoie în primul rând de curajul de a fi sinceri şi de a ne privi critic. Nu e de mirare de ce mulţi oameni îşi petrec toată viaţa condamnându-i pe ceilalţi în loc să îşi rezolve propriile probleme.
  • Voinţa de a te schimba. Analizându-ne mereu defectele, putem să cădem în capcana de a ne învinovăți permanent, fără să facem însă nimic ca să reparăm lucrurile. De aceea avem nevoie de voinţa care pune lucrurile în mişcare şi care ne ajută să ne schimbăm. Fără aceasta voinţă vom rămâne veşnic prinşi în auto-critică şi în cele din urmă ne vom pierde speranţa că lucrurile se pot schimba.
  • Puterea de a nu ceda tentaţiilor. Când vrem să schimbăm ceva trebuie în primul rând să ne abţinem să mai facem lucrurile negative pe care obişnuiam să le facem. Pentru asta este nevoie de toată puterea de a ne abţine şi de tăria de caracter de a ne menţine intenţia de a ne schimba.
  • Perseverenţa de a trece peste eşecuri. Primele schimbări pozitive la propria persoană sunt întotdeauna fragile şi pot fi urmate de reveniri la felul în care eram. Iată de ce, la primul eşec, mulţi se descurajează şi îşi pierd încrederea că vor putea vreodată să se schimbe cu adevărat. În aceste momente avem mare nevoie de optimismul şi de capacitatea de a persevera în faţă dificultăţilor. 
  • Fermitate în relaţie cu ceilalţi. Când o persoană se schimbă, tot sistemul de relaţii se schimbă. Felul în care te schimbi s-ar putea să nu fie pe placul unora, care te vor presa să re-devii ceea ce erai înainte. Iată de ce este nevoie de fermitate şi de curajul de a-i înfrunta pe ceilalţi şi de a le arăta că ai ales un drum nou.

E nevoie de foarte multă putere în drumul schimbării, nu-i aşa? Dacă aş fi în locul tău, nu aş putea să nu mă întreb dacă se merită. În fond, de ce este aşa de important să îmi accept mai bine copilul? În loc să îţi răspund, aş vrea să îţi creionez cum arată un copil care este acceptat aşa cum e:

Un copil care este acceptat necondiţionat este…

  • Relaxat. Când te consideri un om care merită să fie fericit şi iubit, tensiunea interioară se risipeşte. Relaxarea se vede şi în relaţie cu sine dar şi cu ceilalţi: un copil care se acceptă pe sine nu îi mai solicită pe ceilalţi aşa de mult: nu este dependent de aprobarea celorlalţi, nu le mai pune răbdarea la încercare aşa de mult. El este destul de sigur pe sine încât să ştie că valoarea lui nu depinde exclusiv de aprecierile celorlalţi.
  • Se cunoaşte pe sine însuşi. Un copil care este acceptat aşa cum e are o imagine realistă şi despre propriile calităţi şi despre defecte. Fiindcă nu îi va fi teamă să fie respins, el va avea curajul să se uite la sine însuşi şi să-şi vadă şi părțile mai neplăcute.
  • Optimist. Iar când va vedea şi aspecte neplăcute referitoare la sine nu se va simţi atât de vinovat. În schimb, va încerca să se schimbe, fiind încrezător că va reuşi.
  • Cu o dorinţă naturală de a se dezvolta. Nefiind forţat să se poarte într-un anumit fel, copilul îşi va urma dezvoltarea firească a calităţilor cu care s-a născut. Schimbările nu vor veni din constrângeri exterioare ci din dorinţa firească de a se auto-perfecționa, aşadar se vor produce chiar şi când nimeni nu îi cere acest lucru.
  • Tolerant. Poate că cel mai frumos lucru este că un copil care este acceptat va şti să îi accepte şi pe ceilalţi. Toleranţa şi căldura în relaţiile cu ceilalţi sunt frumoasele roade ale acceptării necondiţionate.

Dacă portretul acestui copil te inspiră, priveşte cu sinceritate în tine pentru a vedea dacă ai puterea de a-ţi accepta necondiţionat copilul. Doar observă-te cu atenție si acceptă ceea ce găsești: acesta eşti tu, acum.

 (Sursa foto)

 

Articol din categoria:Copilul în familia lui
9 Comments
  1. Foarte fain articolul, Raluca! La fel cum tre sa aceptam copii neconditionat asa tre sa-i acceptam si pe ceilalti.

    Poate ca aveam chiar io nevoie pt mine sa inteleg ca atunci “Când te consideri un om care merită să fie fericit şi iubit, tensiunea interioară se risipeşte.” 🙂

    Multzam!

    • Mersi Cata pentru apreciere! Acceptarea propriei persoane e o tema care ne preocupa pe toti, nu-i asa? Eu cel putin am avut mult de lucru la ea, tot timpul (si uneori mi se pare ca nu se termina niciodata)

      • Georgeta Ivan permalink

        As vrea sa lucrez pe relatia mea cu copilul. Nu stau grozav cu banii, il cresc singura, dar daca poti sa ma ajuti la un pret rezonabil… am mare nevoie.
        Mersi pentru articol. E grozav.

  2. carmen permalink

    Multumesc!Recunosc ca nu am facut totul cum trebuia(poate ca este acel prim pas de care aminteai).Imi iubesc baiatul foarte mult,este un copil bun si nu as vrea sa schimb nimic la el.Singurul lucru care ii lipseste este mai multa incredere in el.Am sa tin cont de tot ce am citit in articolul tau si ,poate,ceva se va schimba.Multumesc oricum.Numai bine!

  3. Multumesc si eu pentru apreciere! Sper sa reusesti sa il accepti cat mai mult si mai ales sa te accepti si pe tine! E un drum uneori dificil, dar merita

  4. Rodica permalink

    Imi plac toate articolele tale. Nu sunt psiholog si nici nu am avut de-a face cu acest domeniu, dar tot ce scrii tu aici se regaseste in ceea ce cred eu despre relatia parinte – copil. Asa este, eu caut greselile mai intai la mine si pe urma incerc sa ma fac inteleasa de catre fetita mea, care are 12 ani si jumatate. As dori sa postezi un articol despre cum trebuie sa facem sa ii determinam pe copii, fara sa intram in conflict cu ei, sa isi faca temele, sa fie mai constienti de importanta scolii. Eu recunosc ca in ciuda discutiilor interminabile despre scoala, teme, importanta lor pe termen lung, totusi nu reusesc sa o determin sa acorde atentie temelor. M-ar ajuta foarte mult daca as avea e-mail-ul tau in care sa iti prezint putin situatia mea si sa primesc cateva sfaturi care sa ma ajute. Multumesc mult.

  5. Bogdana permalink

    Buna! Am fost un copil (incepusem fraza cu “sunt”!) pentru care mama a desenat un contur de copil perfect in care, evident, oricat m-am straduit, nu m-am incadrat. Nu intru in detalii, cert este ca mereu ma intrebam “de ce nu ma accepta asa cum sunt?”, iar in prezenta ei eram mereu in alerta, ca nu cumva sa gresesc… Una peste alta, privindu-mi cele doua fete, din relatia cu mama, am invatat sa le accepta asa cum sunt si sa nu sper decat ca vor fericite in viata, orice cale vor alege (nu le impun nimic, nu am asteptari). Isi vor trai propria viata, propriile experiente pe care le au de invatat. Eu doar voi fi langa ele, daca au nevoie de sprijinul/sustinerea mea. Articolul tau mi-a mers la suflet! Toate cele bune!

Trackbacks & Pingbacks

  1. Câte ceva despre acceptarea necondiţionată a copilului - Psiholog pentru copii

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.