Warning: call_user_func_array() expects parameter 1 to be a valid callback, class 'AGPressGraph\manipulator' does not have a method 'httpsCanonicalURL' in /home/psiholo2/public_html/wp-includes/class-wp-hook.php on line 286
Skip to content

Părinţii: prietenii copiilor?

by Raluca Mosora on 7 September, 2013

parintii prietenii copiilorAcum 30 de ani părinţii îşi creşteau copiii după slogane ca Bătaia e ruptă din Rai sau Nu-ţi săruta copilul decât atunci când doarme. Rezultatul: mulţi copii au avut parte de părinţi distanţi, agresivi sau reci. Când au crescut şi au devenit la rândul lor părinţi, ei şi-au dorit ca proprii lor copii să nu resimtă răceala şi teama pe care au trăit-o ei în copilărie. Şi-au dorit o relaţie caldă cu copiii, ca între prieteni. Pornind de la această dorinţă, mulţi dintre ei au căzut într-o altă capcană, care se află la extrema opusă faţă de prima. Despre ce o fi vorba?

Să începem cu câteva exemple (numele sunt alese la întâmplare).

  • George are 5 ani şi este şeful în casă, aşa cum spune singur. În familie totul se face după cum spune el: el decide unde se merge în weekend, ce se va mânca la prânz, cu cine se va întâlni familia. Părinţii îl duc la cursurile alese de el, doar atât cât îi face plăcere să meargă. De multe ori spune că vrea să meargă într-un loc dar se răzgândeşte în ultimul moment, şi atunci nu se mai merge niciunde.
  • David este un copil de 8 ani care este principalul confident al părinţilor: el îşi consolează mama dacă e supărată, îi dă sfaturi, e acolo lângă ea când plânge. Părerea lui este întotdeauna luată în considerare şi ascultată ca atare. Deseori este lăudat pentru înţelepciunea lui şi nu se face nimic în casă fără să fie ascultat.
  • Ana, de 9 ani, o fetiţă tare ascultătoare la şcoală, este un mic dictator cu bunica ei: îi vorbeşte urât, o bruschează, o respinge, o umileşte. Bunica e dispusă să îi facă toate poftele numai ca să o mulţumească, dar Ana este mereu nemulţumită. Când este cu bunica se uită ore în şir la televizor, mănâncă numai de la McDonalds şi bea doar Cola.

Aşadar, despre ce capcană este vorba? Ce au în comun toate aceste exemple?

O relaţie inversată între părinţi şi copii, în care părinţii renunţă la autoritatea lor şi copilul este pus pe o poziţie de putere. O abdicare a părintelui din rolul lui şi o transformare a copilului în şeful familiei.

Cum se ajunge aici? Pornindu-se de la o intenţie bună, aceea de a nu fi un părinte rece şi autoritar. Ca în orice capcană însă, intenţia bună ia o direcţie greşită, pentru că de multe ori apropierea de copil este înţeleasă ca o renunţare la orice formă de autoritate. Şi, cum orice scaun liber invită pe cineva să ia loc, de obicei copiii ocupă repede poziţia de autoritate rămasă liberă în familie. Astfel, din pozita de conducător părintele ajunge să fie cel condus şi se simte neputincios şi frustrat. Pe scaunul puterii nici copiii nu se simt mai bine. De obicei ei evoluează înspre două direcţii:

  • Copilul opoziţionist. Este dificil de educat tocmai pentru că are tendinţa să se opună oricărei reguli de acasă sau de la şcoală. Este irascibil, nu suportă frustrarle, face crize de furie când lucrurile nu merg bine. De multe ori îşi provoacă părinţii până când aceştia îl bat, şi apoi se simt foarte vinovaţi. În relaţie cu ceilalţi copii este dominator şi agresiv. Pe termen lung dezvoltă probleme cu autocontrolul, intră deseori în conflicte cu ceilalţi şi are rezultate mediocre în ceea ce face, pentru că are tendinţa să abandoneze când dă de greu. Evident, este mult mai predispus la comportamente de risc: fumat, droguri, promiscuitate.
  • Copilul anxios: Deşi este mic pare mult mai matur faţă de vârsta lui. Este mai mereu îngrijorat şi puţin pesimist. Este mai trist decât ceilalţi copii şi mult mai sensibil. Este şi el irascibil şi are tendinţa de a-şi domina părinţii. Apare riscul să nu se integreze bine în colectiv.

Metodele de parenting greşit înţelese accentuează această capcană. Lasă-ţi copilul liber, nu îi ştirbi independenţa, nu îi impune nimic, nu îl manipula, iată ce li se transmite părinţilor. Aceste idei sună bine dar sunt aplicate într-un mod extrem, deci greşit. Orice formă de autoritate a părintelui este descurajată pentru că se crede că îngrădeşte libertatea copilului. Faptul de a-i spune unui copil ce să facă şi de a fi ferm sunt interpretate greşit ca a da ordine şi a manipula. A interzice, a direcţiona, iată acţiuni pe care promotorii de parenting le descurajează. Şi este păcat, pentru că se facilitează căderea părinţilor în această capcană.

Ce e de făcut?

Dacă îmi citeşti blogul de mai mult timp, îţi dai seama că nu susţin poziţia opusă. Bineînţeles că nu încurajez abuzul emoţional asupra copiilor, severitatea şi distanţa emoţională faţă de ei. Vreau doar să îţi arăt că această extremă de creştere a copiilor este la fel de dăunătoare pentru copii ca şi cealaltă.

Aşadar, care este calea de mijloc? Cum este bine să te raportezi la copilul tău?

Eu cred că micuțul are nevoie de tine în primul rând ca părinte, şi nu ca prieten. Când va intra în adolescenţă rolurile se vor renegocia şi în timp prietenia va ajunge pe locul întâi. Însă cât timp este mic nu are nevoie de o relaţie de egalitate cu tine, aşa cum este cu un prieten. Copilul are nevoie de o relaţie inegală cu părintele pentru că doar de la cineva mai mare, mai înţelept şi mai puternic poate învăţa. Aşadar, prin faptul că părintele este pe o poziţie mai înaltă decât copilul, rolul de părinte nu este compatibil în totalitate cu cel de prieten. Această relaţie inegală îi permite părintelui să îi ofere mult mai multe copilului decât i-ar oferi dacă ar fi pe poziţia de prieten.

Așadar, dacă te menții pe poziția de părinte și nu doar de prieten ai ocazia să fii pentru copil:

  • Un educator. Copilul te investeşte cu autoritate şi crede că tu ai răspunsurile la majoritatea întrebărilor. Pentru el înseamnă mult să aibă lângă el un expert sau un deţinător al tuturor soluţiilor. El doreşte ca tu să îi fii educator şi sprijin în învăţare, şi ar fi bine să îţi asumi acest rol. Învaţă-l cât mai multe, indiferent de metodele folosite: explicaţii, învăţare prin descoperire, învăţare prin joc, etc.
  • Cel care ia deciziile. Copiii trebuiesc ascultaţi şi părerea lor trebuie luată în considerare. Însă de aici şi până la a-i lăsa pe ei să ia decizii importante, mai ales care îi implică şi pe ceilalţi, este o cale lungă. Având în vedere că uneori şi adulţilor le vine greu să ia decizii, imaginează-ţi cât de greu trebuie să le fie copiilor să aleagă cea mai bună soluţie. Chiar dacă par că se bucură că totul se învârte în jurul lor, în realitate ei se simt supra-responsabilizați şi vinovaţi dacă iau decizii greşite. Aşadar, lasă-ţi copilul să îşi exprime şi argumenteze opţiunea dar decide tu ce este mai bine pentru el.
  • Cel ce stabileşte reguli şi limite. Copiii au nevoie de limite, pentru că ele înseamnă ordine şi sens. Ei caută în lume regularităţi, legi şi consecinţe. O lume în care există reguli clare este o lume previzibilă şi sigură. Tu eşti cel care trebuie să îi arate că lumea nu este un haos şi că acţiunile au întotdeauna consecinţe. Fii pentru copilul tău cel care trasează graniţe dar şi cel ce menţine ordinea şi disciplina.
  • Un sprijin. Copilul are nevoie de cineva mai puternic şi mai înţelept decât el, la care să apeleze când dă de greu. Un egal de-al lui nu va reuşi să îl ajute în momentele dificile, aşadar tu trebuie să fii cel pe care îl solicită când dă de greu. Menţine-ţi această poziţie privilegiată de protector. 

A avea o poziţie de putere faţă de copil nu înseamnă să-l abuzezi, să-l umileşti sau să-l manipulezi. Înseamnă să îţi asumi rolul de sprijin şi îndrumător, de care are nevoie ca să crească. Dacă reuşeşti să îţi menţii această poziţie în copilărie s-ar putea când va fi mare să te bată pe umăr prieteneşte şi să îţi mulţumească că l-ai călăuzit atunci când avea nevoie.

(Sursa foto)

Articol din categoria:Cafeneaua părinților
5 Comments
  1. dana permalink

    Buna ziua,

    Copilul meu de 7 ani este “opozitionist”. Este foarte bine descris in articol.
    Nu stim ce sa mai facem.
    Aproape zilnic sunt certuri in casa si se ajunge la cuvinte jignitoare sau corectii fizice. Plansul de furie este la ordinea zilei.
    Ma simt vinovata de fiecare data, dar ma lovesc ca de un zid de incapatanarea lui.
    Care ar fi traseul de urmat pentru a ne recastiga pozitia de parinte?
    Eu nu reusesc fara ajutor sa ies din impas.

    • Buna ziua, sunt numeroase metode prin care puteti realiza acest lucru,numai ca e nevoie de multa tenacitate si fermitate. Un psiholog va poate ajuta sa faceti un plan de interventie personalizat pentru copilul dvs.

  2. Luminita permalink

    Buna ziua
    fetita mea de 7 ani tocmai mi-a spus ca la scoala nu se mai joaca nimeni cu ea. La gradinita era destul de sociabila, dar de cand a inceput scoala observ la ea o schimbare. Am vorbit cu doamna invatatoare si mi-a spus sa nu imi fac griji, ca nu e deloc timida si se joaca cu toti copiii. Dar sstazi s-a “scapat” ca nu se mai joaca nimeni cu ea, decat un coleg. Am intrebat-o daca banuieste care este cauza si mi-a spus ca ei nu ii place sa se joace numai cum vor ei si ca ei ju vor sa se joace cum vrea ea: adica de-a anunite personaje din desene animate gen cartea junglei sau Masha si ursul. Mai grav mi se pare faptul ca nu pare sa o deranjeze acest lucru. Oare e cazul sa ma ingrijorez? Sau sa o las sa vad cum rezolva ea situatia?

Trackbacks & Pingbacks

  1. De ce iti rasfeti copilul?
  2. Pentru perioadele tensionate intre tine si copil

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.