Skip to content

Mituri despre creşterea copiilor: Modelul parental

by Raluca Mosora on 15 July, 2013

modelul parentalSuntem atât de obişnuiţi cu sintagma “Copiii sunt oglinda părinţilor” încât nici nu mai punem la îndoială faptul că e adevărată. Credem că micuţii îşi iau părinţii ca reper şi le imită gesturile, comportamentele, atitudinile. Ca şi cum copiii ar dori să semene cât mai bine cu adulţii. Totuşi, să stăm să ne gândim puţin: de ce credem că un copil îşi ia ca reper un adult? El ştie că nu este adult şi ştie foarte bine diferenţele între aceste categorii. Şi atunci, de ce ar vrea copilul să imite un adult, şi eventual să devină un adult de succes, când nu aparţine acestei categorii? De ce nu ar vrea mai degrabă să devină un copil de succes? De ce nu şi-ar lua reperele şi modelele chiar dintre copii, în încercarea lui de a deveni un reprezentant valoros al categoriei sale?

Acest articol se referă la modele copiilor, care nu sunt părinţii, aşa cum se crede, ci reprezentanţi de succes ai categoriei din care aparţin, adică tot copii. Hai să vedem câteva argumente în sprijinul acestei idei.

 Cu cine se identifică copiii?

  • Orice om se identifică cu anumite categorii (bărbat/ femeie, copil/ adolescent/ adult/ bătrân, inelectual /muncitor, etc) şi face tot posibilul să devină un membru valoros al categoriilor din care face parte. În acelaşi timp, el evită să fie confundat cu un membru al altei categorii (băieţii nu vor să fie consideraţi fete, adolescenţii copii, etc). Copiii sunt foarte preocupaţi să afle din ce categorii aparţin. Începând cu vârsta de 2 ani copiii ştiu dacă sunt fete sau băieţi şi tot de pe atunci ştiu că sunt copii şi nu adulţi. Odată ce află acest lucru, ei se străduiesc să vadă care sunt comportamentele specifice ale categoriei din care fac parte. Odată ce au identificat ce anume fac membrii categoriei lor, copiii încep să facă şi ei la fel.
  • Cei din jur îi ajută pe copii să se integreze în anumite categorii, întărind anumite comportamente tipice (le cumpără maşinuţe băieţilor, de exemplu) şi dezaprobându-le pe altele (râzând de ei dacă se joacă cu păpuşi). În timp, băieţii ajung să ştie cum trebuie să se poarte un băiat. Iată de ce ei nu poartă niciodată haine roz. De asemenea, ei află şi despre diferenţa între băiat şi bărbat, şi, deşi ştiu că vor ajunge bărbaţi, totuşi ştiu că încă sunt băieţi (altfel ar bea alcool, ar vrea să conducă maşina şi să meargă la serviciu, de exemplu). Treptat, copiii descoperă tot felul de categorii şi încearcă să vadă de care aparţin. De exemplu, ei află despre rockeri şi manelişti şi aleg cu cine vor să se identifice. Alegerea este complexă şi se bazează atât pe preferinţele personale cât şi pe preferinţele copiilor din aceeaşi categorie.
  • Când un copil aderă la o categorie respinge automat categoriile opuse, cu care nu vrea să fie confundat. De asemenea el îşi doreşte să fie recunoscut şi apreciat de cei din categoria lui de apartenenţă. Astfel, el face lucrurile care au cea mai mare şansă să fie apreciate de membrii aceleiaşi categorii, şi preia norme, valori, comportamente specifice. Treptat, el îşi construieşte identitatea în jurul categoriilor de care aparţine.
  • Sunt părinţii din aceeaşi categorie cu copiii? Evident că nu. Ei sunt adulţi şi fac lucruri specifice adulţilor. Totuşi, unele categorii se suprapun parțial: atât fetele cât și femeile au preocupări legate de aspectul fizic, de îmbrăcăminte, de curăţenie, etc. Însă, chiar dacă cele două categorii seamănă, ele nu se confundă, și fetițele știu care sunt limitele lor (nu au voie să se machieze, să poarte tocuri, să iasă în oraș singure, etc).
  • Precum spuneam aici, copiii nu se poartă identic indiferent de context. Ei se adaptează în funcţie de situaţie, mai exact de categoriile cu care se identifică pe moment. De exemplu, o fetiţă se joacă jocuri feminine când este printre băieţi şi fete, pentru că se identifică cu categoria fetelor. În schimb, dacă la şcoală se identifică cu categoria “tocilarilor”, cât timp este acolo va face comportamente specifice acestei categorii (îşi face temele, ridică mâna, este atentă la ore, etc.).

Aşadar, putem spune până aici că:

  • Fiecare copil ştie că aparţine anumitor categorii (copil în loc de adult, băiat sau fată, rocker/rapper/manelist, etc.).
  • Părinţii nu aparţin categoriei copiilor, în schimb fetele (respectiv băieţii) au parţial aceleaşi comportamente ca şi femeile (respectiv bărbaţii).
  • Când este printre membrii unei categorii de care aparţine, copilul va prelua normele şi comportamentele specifice respectivei categorii.
  • În funcţie de context fiecare copil se va purta în concordanţă cu ce se aşteaptă ceilalţi de la el (să se poarte ca un copil sau ca un băiat sau ca un rocker, etc).
  • Preluarea comportamentelor şi imitarea constantă a normelor specifice anumitor categorii sunt forţe puternice care modelează personalitatea copiilor.

Dacă îţi vine greu să crezi, hai să ne gândim la cazul copiilor de emigranţi. Cel mai la îndemână exemplu este cel al copiilor de moldoveni mutaţi în oraşe unde nu se vorbeşte cu accent. Dacă ei şi-ar imita părinţii, atunci ar trebui şi ei să vorbească cu accent. Şi totuşi nu o fac! Ce altă explicaţie se potriveşte mai bine decât cea conform căreia ei îi imită pe copii şi nu pe părinţi?

Faptul că personalitatea copiilor este formată în interacţiune cu ceilalţi copii pare ciudat în societatea noastră, când copiii locuiesc cu părinţii şi petrec doar câteva ore printre ceilalţi copii. Şi totuşi, acesta nu a fost mereu tipul clasic de societate (şi nici nu este într-o bună parte a globului). Dimpotrivă, de-a lungul timpului familiile locuiau împreună, formând comunităţi. În acestea adulţii îşi vedeau de treburile lor şi copiii se jucau împreună. Copiii stăteau printre părinți până pe la 3 ani, şi apoi începeau să se integreze printre ceilalți copii. Acest tip de societate a dăinuit sute de mii de ani şi şi-a lăsat amprenta asupra creierului nostru şi a felului în care interacţionăm cu ceilalţi. Iată de ce în continuare copiii sunt atât de atraşi de ceilalţi copii şi preferă compania copiilor decât a adulţilor. Şi iată de ce copiilor le este atât de uşor să imite ce văd la ceilalţi copii. Este firesc ca un copil să observe comportamentul altor copii şi să îl imite, foarte uşor şi foarte repede.

Aceste adevăruri simple au fost greu de observat pentru că în majoritatea cazurilor mediul de acasă este asemănător cu cel din afara ei. Drept urmare este greu să ne dăm seama de unde a preluat copilul un comportament: spre exemplu, dacă acasă copilul aude înjurături dar şi afară ceilalţi înjură, nu putem şti de unde a învăţat copilul să înjure. Cum se credea din oficiu că micuţii îşi imită adulţii, impactul influenţelor din afara familiei a rămas în umbră.

Bine bine, dar dacă copiii îi imită mai degrabă pe ceilalţi copii, cum se face că seamănă atât de mult cu părinţii? Cum de au unele gesturi identice cu ale părinţilor? De ce seamănă fetele cu mamele lor uneori ca două picături de apă? Răspunsul este simplu, dar dificil de acceptat. El are legătură cu influenţele genetice, bată-le vina. Dar acesta este subiectul furtunos al unui alt articol.

(Sursa foto)

Articol din categoria:Cafeneaua părinților, Copilăria pas cu pas

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.