Din lumea copiilor: Furtuna
Cu o linie sigură, băiatul de 6 ani începe să deseneze un copac mare, care umple aproape toată foaia. Este aşezat lângă o cabană de munte, pe care nu o mai desenează, şi afară este toamnă. Copacul se simte rău. Se teme că ar putea să îl tune şi să îl rupă în două. I-ar plăcea să se adăpostească, dar nu ştie unde, spune băiatul cu tristeţe în glas. Pe foaia de hârtie, furtuna a și început: băiatul desenează trăsnete mari care lovesc copacul, ce nu mai are nici o apărare. Se uită la el şi spune: uite, puişorii copacului se fac praf! Puişorii sunt castanele din el.
Furtuna continuă să facă ravagii: băiatul spune că trăsnetele îl ard pe copăcel pe toată coaja, şi colorează cu negru marginile trunchiului. Totuşi, trăsnetul nu reuşeşte să rupă copacul în două. El reuşeşte să scape, dar castanele lui au căzut pe jos şi plâng după mama lor, spune copilul. Le desenează în josul foii şi adaugă: uite, le fac să se vadă cum plâng după mama lor.
La întrebarea De ce l-a lovit trăsnetul pe copac? primul răspuns este un sincer Nu ştiu. Se vede însă că întrebarea îl preocupă şi că ar vrea să afle răspunsul. Aşa că, pentru a afla, începe un joc: se făcea că el era copacul trăsnit, şi trebuia să îl întrebe pe tunet de ce îl loveşte. Cu mâinile în sus, asemeni unui copăcel, pune prima întrebare: De ce m-ai tunat chiar pe mine: nu ai loc destul? Tunetul îi răspunde: nu e asta cauza. Băiatul continuă cu următoarea întrebare: E din cauză că stau prea aproape de tine? Tunetul neagă şi acest răspuns, aşa că băiatul cade pe gânduri. În cele din urmă, îl întreabă pe tunet, cu vocea stinsă: Nu trebuia să fiu deloc aici, lângă cabană, nu-i aşa? Deşi tunetul spune că nici asta nu este cauza, băiatul se întristează. Continuă jocul şi spune: gata, ziceam că acum am murit. Se aşează ghemuit pe jos, ca şi cum ar fi un copăcel mort, şi se relaxează în această postură. Deşi este un copăcel trăznit care tocmai a renunţat la viaţă, se simte mai liniştit.
Terminând jocul, revine la desenul lui. Spune că i-ar fi plăcut ca copacul să nu fi murit. Totuşi, nu ştie ce ar fi putut să facă un copac pentru a nu fi trăznit. Spune că cel mai bine ar fi fost ca copăcelul să fi putut pleca de acolo, dar nu se poate, din cauză că are rădăcini foarte adânci în pământ. Ca să accentueze lipsa de realism a acestei soluţii, adăugă: numai în poveste copacii pot să se mişte, în realitate nu se poate. Se mai uită o dată cu părere de rău la desen şi oftează. Apoi spune: Gata, hai să ne jucăm altceva!
Notă: deși este autentică, povestioara relatată de copil în cadrul unei ședințe de consiliere a fost modificată ușor pentru a proteja identitatea acestuia. Lucru care nu ne împiedică să facem fel de fel de interpretări asupra problemelor pe care le-ar putea semnala copilul, nu-i așa?
(Sursa foto)