Skip to content

De ce fac copiii crize de furie?

by Raluca Mosora on 8 decembrie, 2011

De ce fac copiii crize de furie“Aşa a fost ea dintotdeauna, mai temperamentală”, spune o mămică despre fiica ei, aducându-şi aminte că de la un an ţipa şi se zbătea când nu o îmbrăcau cu rochiţa ei favorită. Un tătic spune că băiatul lui este încăpăţânat şi face dinadins crize numai ca să îl provoace, să îl sfideze. O altă mămică constată: “fiul meu face aceste crize din cauza desenelor animate de la televizor”. Fiecare părinte are propriile explicaţii pentru apariţia stărilor de furie ale copilului. Dacă ar fi să enumerăm toate aceste cauze găsite de părinţi, am putea scrie zeci de pagini.

De-a lungul timpului, crizele de furie ale copilului au fost interpretate diferit de către părinți și psihologi. Cea mai populară explicație a fost că accesele de furie pornesc din dorința copilului de a-și impune propria voință în fața voinței părintelui. Copilul care spune vehement Nu vreau aia, vreau să se facă cum zic eu! și apoi se trântește pe jos țipând, pare a fi un exemplu tipic de încăpățânare și spirit de frondă. Prima și cea mai cunoscută perspectivă de a înțelege accesele de furie ale copilului se poate rezuma în următoarea propoziție cheie:

Copiii fac crize de furie pentru că așa vor ei

Priviți din această perspectivă, copii au accese de furie din următoarele motive:

  • Vor să testeze limitele părinţilor: Atunci când regulile sunt impuse fără să fie explicate, copiii simt că li se îngrădeşte libertatea. Ei au accese de furie în speranţa că îi vor face pe părinți să renunţe la reguli.
  • S-au născut mai încăpăţânați, asemeni unuia (sau ambilor) părinţi.
  • Vor să se răzbune pe părinţi: copiii care s-au simţit nedreptăţiți într-un fel sau altul de părinţi îşi exprimă supărarea faţă de ei prin intermediul crizelor de furie.
  • Vor mai multă atenţie: Unii copii simt că nu primesc destulă atenţie din partea părinților. Dacă observă că în timpul acceselor de furie primesc atenția dorită, aceștia vor face crize de furie ori de câte ori vor dori să fie băgați în seamă.

Aceste interpretări au dus la găsirea unor soluții care presupuneau întărirea autorității părintelui și înfrângerea voinței copilului. Pedepsirea copiilor pentru apariția crizelor, retragerea recompenselor și impunerea voinței părintelui au fost cele mai recomandate soluții. Din păcate, această perspectivă de a înțelege crizele de furie are și anumite dezavantaje: ea încurajează confruntarea între părinte și copil, există riscul ca stima de sine a copilului să scadă, și s-a dovedit că soluțiile nu rezolvă de fapt problema.

Cercetările ulterioare asupra comportamentului copiilor opozitioniști au schimbat perspectiva de înțelegere a crizelor de furie. Într-o nouă perspectivă, accesele de furie sunt expresia incapacităţii copilului de se descurca în anumite momente. Propozitia cheie care rezumă noua perspectivă de abordare a crizelor de furie este:

Copiii au accese de furie pentru că nu ştiu să facă faţă anumitor situaţii

Această perspectivă porneşte de la observaţia că micuţii nu fac crize de furie tot timpul, ci doar în situaţiile în care nu cunosc alte moduri mai potrivite de a se comporta. În acele situaţii, oricât de mult se străduiesc să fie cuminţi şi să le facă pe plac părinţilor, copiii tot nu ştiu cum să îşi manifeste nemulţumirea altfel decât prin ţipete, plâns, agitaţie sau comportamente agresive. Micuţii vor putea înlocui crizele de furie cu reacţii mai potrivite doar după ce vor învăţa alte căi de face faţă situaţiilor dificile.

Iată câteva dintre cele mai frecvente dificultăţi ale copilului care pot determina crize de furie:

  • Copilul nu ştie cum să tolereze frustrările. Frustrările pot apărea când el nu primeşte ceea ce vrea, când trebuie să amâne o activitate plăcută sau când i se interzice ceva. Ele sunt mai pronunţate la copiii obişnuiţi să primească imediat ceea ce îşi doresc. Cu cât toleranţa la frustrare este mai scăzută, cu atât este mai probabil că accesele de furie să apară mai des.
  • Nu îşi poate stăpâni impulsurile. Deşi impulsivitatea este o trăsătură în mare parte înnăscută, ea poate fi modelată de educaţie. Controlul propriilor reacţii se deprinde treptat, pe măsură ce copilul creşte, însă el are nevoie de ajutor şi din partea adultului. Criza de furie este o dovadă a lipsei de control a copilului asupra propriilor reacţii negative.
  • Nu are capacitatea de a se exprima verbal într-un mod corespunzător. Fie că are un vocabular sărac, fie că are inhibiţii în a spune ce îşi doreşte sau ce îl nemulţumeşte, copilul nu ştie altă cale de a-și comunica nemulţumirile decât într-un mod primitiv: prin plâns, ţipăt, etc.
  • Gândirea în extreme (alb/negru). Unor copii le vine foarte greu să facă compromisuri, şi pentru ei tot ce e diferit faţă de ce vor ei este rău. Gândirea în extreme duce la catastrofizarea situațiilor în care lucrurile nu se întâmplă aşa cum își doresc. Rigiditatea specifică gândirii de tipul alb/negru îl poate face pe copil să aibă crize de furie în multe situaţii neutre, dar pe care el le interpretează ca fiind insuportabile. De asemenea capacitatea de a negocia cu ceilalţi scade. În acest fel şi şansele de a ajunge la un comun acord cu adulții sunt mai mici.
  • Micuțul nu ştie cum să îşi descarce tensiunile. Atunci când copilul este foarte încărcat de o emoţie negativă şi nu ştie alte modalităţi de a se linişti, este probabil să se descarce prin accese de agitaţie şi de furie.
  • Dificultăţi în a persista într-o sarcină de lucru dificilă. Când îşi pierd răbdarea, atenţia, sau când sarcina li se pare prea grea, mulţi copiii devin irascibili, încercând în felul ăsta să încheie activitatea. În cazul în care copilul observă că accesele de furie îl ajută să scape de sarcina de lucru, el va apela la ele ori de câte ori vrea să abandoneze activitatea.
  • Nu se simte bine în situaţii incerte. Pentru mulţi copii este important să urmeze o anumită rutină şi să trăiască într-un mediu previzibil. Schimbările de planuri, implicarea în situaţii pe care nu le pot controla, pot declanşa adevărate furtuni în interiorul acestora. Furia semnalizează în acest caz încercările copiilor de a se opune schimbărilor şi imprevizibilului.

La prima vedere, cele două perspective de intelegere a crizelor de furie sunt opuse. În realitate, ele co-există. Un copil care nu ştie cum să facă faţă frustrărilor şi care se exprimă prin crize de furie poate descoperi cât de curând că această situaţie este avantajoasă pentru el. Dacă observă că ceilalţi devin mai îngăduitori cu el, că obţine rapid tot ce vrea sau că primeşte mai multă atenţie, s-ar putea să continue să facă crize de furie, chiar dacă între timp învață să reacționeze şi altfel. În acest caz, învăţarea unor noi modalităţi de a reacţiona la frustrare trebuie să meargă în paralel cu descurajarea acceselor de furie.

Noua perspectivă de a privi crizele de furie este mai avantajoasă, din cauză că oferă și o direcţie de acţiune. Cheia schimbării este să descoperi situaţiile concrete în care copilul tău are accese de furie şi să îţi dai seama ce dificultăţi întâmpină el în acele situaţii. Odată cunoscute dificultăţile copilului, este mai ușor să îl ajuți să treacă peste ele.

Pentru părinţi accesele de furie ale copiilor sunt unele dintre cele mai urâte momente petrecute cu aceștia. Chiar dacă poate părea că micuţul se delectează făcând crize de furie, și el suferă de pe urma lor. El se simte vinovat faţă de părinţi şi îşi formează o imagine negativă despre sine, considerându-se un copil rău. Spre deosebire de adulți, copilul nu ştie cum să se ajute singur. El încearcă prin intermediul furiei să semnalizeze că are nevoie de ajutor. Chiar dacă pare că micuțul este cel care trebuie să renunțe la crizele de furie, în realitate cheia este la părinți. În mâinile lor stă puterea de a face să răsară iar soarele după furtună.

(Sursa foto)

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.