Warning: call_user_func_array() expects parameter 1 to be a valid callback, class 'AGPressGraph\manipulator' does not have a method 'httpsCanonicalURL' in /home/psiholo2/public_html/wp-includes/class-wp-hook.php on line 286
Skip to content

Despre fetele care cresc fără tată

by Raluca Mosora on 24 September, 2011

despre fetele care cresc fara tataDacă ne uităm în jur, observăm un număr tot mai mare de cupluri care divorţează sau se separă. În majoritatea situaţiilor cei doi parteneri trec printr-o perioadă foarte dureroasă, însă dorinţa de a încheia o relaţie tensionată şi de a fi din nou liberi îi ajută să treacă peste suferinţa separării. Pentru copiii lor însă, pe lângă suferinţa din perioada divorţului se adaugă şi realitatea de a trebui să trăiască fără un părinte aproape, de cele mai multe ori fără tată.

Băieţii şi fetele reacţionează diferit la absenţa îndelungată a tatălui. În cazul băieţilor această lipsă se observă încă din momentul în care tatăl părăseşte casa. Băieţii care trăiesc fără tată pot deveni agitaţi, nesiguri, temători. Agitaţia şi nesiguranța se vor transforma uşor în instabilitate emoţională, impulsivitate şi agresivitate, ceea ce îi face să fie catalogaţi drept “copii problemă”. Fetele în schimb par a reacţiona mult mai bine după plecarea tatălui. În perioada copilăriei ele rămân cuminţi, serioase, poate chiar având un aer trist. Însă consecinţele absenţei tatălui se observă mai târziu, în momentul în care fetele devin adolescente şi îşi încep primele relaţii de cuplu. Pentru a înţelege care sunt riscurile la care sunt supuse fetele care cresc fără tată, este util să înţelegem care este rolul tatălui în viaţa unei fete.

Care este rolul tatălui în viaţa unei fete?

1. Își ajută fiica în formarea identității de rol

Încă din primii ani, fetiţele încep să îşi formeze identitatea de rol, adică învaţă cum să devină femei. Primul pas în dobândirea acestei identităţi este imitarea mamelor sau a femeilor semnificative din jurul lor. Fetiţele învaţă gesturi feminine şi încearcă să fie şi ele frumoase, atrăgătoare, delicate, etc. Cel de-al doilea pas este testarea calităţilor feminine nou formate în relaţie cu părintele de sex opus. Cum tatăl este cel care le apreciază pe mamele lor ca femei, fetiţele doresc să fie şi ele admirate de tată pentru feminitatea lor. Dacă tatăl îşi face fetiţa să se simtă valoroasă, frumoasă, feminină, ea îşi formează o stimă de sine ridicată, şi se simte bine ştiindu-se femeie.

Riscuri în cazul absenței tatălui:

  • Când tatăl este absent, formarea identităţii de rol este mult îngreunată. Fetiţele nu mai au cu cine să testeze rolul de femeie, şi deseori caută alţi bărbaţi care să le pună în lumină feminitatea. Deseori, fetiţele devin foarte seducătoare în prezenţa unui bărbat, chiar dacă este necunoscut. Când ajung la vârsta pubertăţii, aceste comportamente seducătoare devin mai accentuate. Mai multe studii au arătat faptul că fetele care au trăit fără tată, mai ales în primii 5 ani de viaţă, îşi încep mai repede viata sexuală, au tendinţa să aibă relaţii cu mai mulţi bărbaţi, şi chiar intră mai repede în pubertate. O posibilă explicaţie este faptul că nevoia de a fi apreciate şi confirmate în rolul de femei, le face să înceapă relaţiile de cuplu mai devreme.
  • Dacă tatăl este cel care a părăsit-o pe mamă, şi mama a păstrat o imagine idealizată a lui, există riscul ca fetiţa să creadă că bărbații sunt o raritate, sunt prețioși, pe când femeile nu au cine știe ce valoare. În această situaţie, în cuplu fetele pot se pot pune într-o poziție de inferioritate în fața partenerilor, făcând orice ca să nu îi piardă.

2. Este primul model de bărbat

Chiar dacă la începutul vieţii rolul tatălui pare a fi secundar în raport cu cel al mamei, în timp importanţa acestuia creşte pentru fete. Tatăl este primul bărbat care apare în viaţa fetiţei, şi de aceea el va rămâne un reper pentru fetiță. La această primă imagine se adaugă părerea mamei despre tată. Dacă mama îl prezintă pe tată ca pe un om bun, drept, cinstit, etc., fetiţa îşi va admira tatăl şi îşi va forma o imagine bună despre bărbaţi. Dacă din contră mama îşi desconsideră soţul, şi îl prezintă într-o manieră negativă (lucru foarte întâlnit când părinţii sunt divorţaţi), fata îşi va forma o imagine negativă despre el în particular și despre bărbaţi în general.

Când îşi încep viaţa de cuplu, fetele tind să îşi găsească un partener care să semene cu tatăl lor, dacă îl consideră un model, sau un partener opus tatălui, dacă şi-au format o imagine negativă despre bărbaţi.

Riscuri în cazul absenței tatălui:

  • În cazul în care mamele le-au făcut pe fete să creadă că tatăl lor este un om rău, fetele își formează o părere negativă despre bărbaţi în general. Această părere le va afecta relațiile de cuplu de mai târziu: fetele fie vor afirma că nu au nevoie de o relație, fie își vor desconsidera la rândul lor partenerii. Ele vor căuta parteneri cât mai diferiţi de tatăl lor, şi ori de câte ori descoperă în partenerii de cuplu defectele tatălui, vor avea tendinţa să fugă din relaţie.
  • Dacă fetele nu îşi cunosc tatăl, sau dacă mamele lor au trăit singure toată viaţa, ele vor avea o imagine neclară despre bărbaţi şi despre ideea de cuplu, neștiind cum să se poarte într-o relație.

3. Oferă sprijin şi protecţie

În mod esenţial, bărbatul este cel care le protejează pe femei. Când fetiţa se simte nesigură, vulnerabilă, prezenţa tatălui este foarte reconfortantă. Siguranţa de sine a fetelor se formează în primul rând din faptul de a se simţi protejate de pericolele lumii exterioare, în special de tată.

Riscuri în cazul absenței tatălui:

  • Dacă tatăl este absent, şi dacă mama la rândul ei este o persoană nesigură, fetele devin și ele neîncrezătoare, vulnerabile. Deseori în cuplu aceste fete vor căuta parteneri puternici, care le pot face să se simtă protejate, sau vor căuta  să devină chiar ele curajoase, puternice, invulnerabile.

4. Contribuie la bunăstarea materială a familiei

În multe cazuri, bărbaţii câştigă mai mulţi bani decât femeile. Plecarea tatălui înseamnă reducerea uneori drastică a bugetului familiei şi apariţia dificultăţilor financiare. Studiile arată că familiile monoparentale au un nivel de trai mai scăzut decât cele normale. În consecinţă, mamele sunt nevoite să muncească mai mult, şi îşi petrec mai puţin timp cu copiii.

Riscuri în cazul absenței tatălui:

  • Fetele care cresc fără tată sunt puse deseori în situaţia să trebuiască să preia treburile casei, întrucât mamele nu mai au destul timp. Uneori ele trebuie să se ocupe şi de fraţii mai mici, devenind „mâna dreaptă” a mamelor lor. Acest lucru din păcate le face să se maturizeze mai repede decât e normal, şi să îşi scurteze copilăria.

Precum observi, tatăl are un rol foarte important în viața fetiței, care poate fi cu greu înlocuit de mamă. Dacă ești o mamă care își crește singură fiica, câteva sugestii îți pot fi de folos.

Sugestii pentru mamele care își cresc singure fetele

  • Indiferent cum a evoluat relaţia ta cu soţul tău, evită să îi prezinţi ficei tale o imagine negativă a tatălui său să îl discreditezi constant. Chiar dacă ţi se pare greu, prezintă-i şi calităţile şi părţile bune. Nu uita că imaginea pe care o formezi despre tatăl ei influenţează felul în care va privi toţi bărbaţii.
  • Dacă este posibil, încurajează-ţi fiica să păstreze relaţia cu tatăl ei, indiferent de situaţia care este între tine şi el. Ea are nevoie de el în aceeaşi măsură în care are nevoie şi de tine. Dacă nu este posibil, încearcă să aduci în anturajul fetiţei bărbaţi care se poartă frumos cu ea, care sunt atenţi şi care o apreciază. Orice fetiţă are nevoie să îşi exerseze calităţile feminine. Multe mame se ruşinează când observă cum fiicele lor se poartă ca nişte domnişoare, încercând să fie cât mai drăguțe cu bărbaţii, însă acest lucru este firesc.
  • Găseşte o persoană cu rolul de „protector” al fiicei tale, pe care să se bazeze în cazul unui pericol. Chiar dacă nu va apela niciodată la acea persoană, numai ideea că este cineva acolo în caz de ceva, o va face mai sigură pe sine.
  • Dacă trebuie să munceşti mai mult, încearcă să găseşti o persoană cu care să îţi laşi în grijă copiii, şi care să preia o parte din treburile casei. În acest fel eviţi să îţi supra-responsabilizezi fiica cu treburile casei.
  • Evită să ai o relaţie prea apropiată, de confidenţă, cu fiica ta. Chiar dacă sunteţi prietene bune, şi absenţa tatălui vă apropie şi mai mult, fiica ta se poate simţi împovărată cu problemele tale, când îi prezinţi toate dificultăţile, ca unui partener.

Îmi imaginez dificultăţile unei mame care trebuie să îşi crească singură copiii. Ea are de îndeplinit mai multe sarcini, are o mai o responsabilitate, şi din păcate mai puţin timp pentru ea, ca şi femeie. Pe de altă parte, în jurul meu văd fete şi femei încântătoare care au crescut fără tată, şi care totuşi au relaţii de cuplu armonioase și de durată. Aşadar, se poate!

(Sursa foto)

46 Comments
  1. adriana permalink

    Pentru mine personal, mi-ar fi placut mult ca mama sa fi putut citi sfaturi de genul asta…Pentru fiica mea, mi-ar fi placut ca tatal ei sa fii reusit cumva sa mentina legatura cu ea, dupa divort…
    Si pentru intreaga lume, mi-as dori un miracol prin care nici un parinte sa nu creasca de unul singur un copil, si nici un copil sa nu creasca fara unul din parinti.

    • Asa este, divortul este mereu un eveniment foarte neplacut pentru copii, si tine foarte mult de parinti sa reuseasca sa isi ajute copiii atunci cand au nevoie.

  2. mira permalink

    idealul social este intr-adevar, cresterea copilului cu “cei doi parinti ” acasa, atata timp cat intre ei exista iubire, iar sentimentul este reciproc. Iubirea care musai ar trebui sa nasca in fiecare respect, atentie, responsabilitate fata de dorintele si idealurile celuilalt, grija, caci pana la urma suntem indivizi cu propriile noastre lumi si drumuri in viata. Iar daca partenerul/a nostru nu ne mai poate fi alaturi dintr-un motiv sau altul, mie relatia “impreuna” imi pare o minciuna pentru toti ceilalti mai ales pentru un copil indiferent ca este fata sau baiat. Ceea ce nu se poate schimba vreodata este “statutul” de parinte, dar mai ales iubirea pe care parintii i-o poarta copilului – mama ramane mama, iar tatal ramane tatal. convingerea mea este ca un parinte care isi iubeste copilul inainte de divort il va iubi la fel si dupa, chiar daca nu mai traiesc sub acelasi acoperis. Si se va implica in viata lui la fel de mult. Chiar daca nu vor dormi sub acelasi acoperis seara de seara. Cunosc oameni care dupa divortz au castigat de fapt timpul pentru copil, fiind in avantajul lor. Marea majoritate a parintilor, lucreaza pana tarziu, vin acasa obositi si stresati, se ocupa cu treburi gospodaresti sau TV, si merg la culcare. Timp pentru copil, ioc! In weekend maxim dau o fuga la Mall sau hypermarket si se uita la desene..cam aceasta este calitatea timpului petrecut impreuna cu el. Iar eu ma intreb, care e castigul pentru copil? Si care e castigul pentru parinte?

    Cel care se indeparteaza – pe motivul unei alte relatii sau “familii” imi pare ca nu isi iubeste fiica sau fiul. Pentru ca ideea de familie inseamna 3 +, iar un act oficial nu poate sa schimbe legatura atat de puternica creata intre cei 3, indiferent de alegerile pe care cei doi le fac. Gravitatea unei astfel de situatii este ca, din pacate, oamenii asociaza rolul de parinte doar cu casatoria, si odata ce actul este rupt..se rup si ei de copil. Aceasta este tristetea, caci am multe semne de intrebare referitor la “de ce fac oamenii copii?”, “si daca isi iubesc copiii” sau chiar “oamenii chiar stiu ce este iubirea”??? Cred ca doi oameni divortati isi pot creste foarte frumos copilul impreuna, chiar si dupa divort..dar acest lucru tine strict de ei, si de capacitatea de a iubi.(care inseamna mai mult decat erotism)

  3. Ai spus lucrurile foarte adevarat si frumos, Mira. Parintele ramane parinte toata viata, indiferent daca mai este casatorit cu mama copilului sau divorteaza. Si eu cred ca in anumite situatii divortul este mai potrivit decat o casatorie de fatada, in care relatiile sunt superficiale, si parintii sunt prezenti doar fizic fata de copii.
    In ceea ce priveste faptul ca dupa divort unii parinti se indeparteaza, eu nu as zice ca e din cauza ca nu isi iubesc destul copiii, ci cred ca din pacate tensiunile si conflictele cu fostul sot il fac pe parinte sa se rupa de copil, sau ii ingreuneaza relatia cu el. oricum, depinde de la caz la caz, si cred ca nu putem sa spunem nimic general. Dar, cum ai spus si tu, chiar si dupa divort relatia intre parinte si copil poate continua foarte frumos (sunt unii psihologi care spun ca poate deveni chiar o relatie mai buna decat inainte de divort).

  4. mira permalink

    nu m-am gandit sa generalizez, m-am referit doar la o parte, scuzee ca nu am exemplificat mai corect. nici eu nu sunt ferita de slabiciuni si stiu ca uneori privesc peste gard si nu inauntrul meu, cautand scuze pentru actele mele; dupa un timp realizez, ca mi-a lipsit de fapt curajul sa imi asum pana la capat si atunci a fost mai usor sa iau “nevoita fiind o decizie”. Eu asa cred ca e chestiune de alegere..doare stiu. Mesajul meu, pentru fiecare parinte este sa lupte cu el insusi pe cat se poate sa ramana intr-o relatie frumoasa cu, copilul sau..e sanatos pentru desavarsirea lui ca om, dar mai ales pentru dezvoltarea viitorului adult..

    • bine ai venit in lumea celor plini de slabiciuni, dar care si le cunosc, si care, chiar daca cred ca nu sunt suficient de curajosi, totusi dau dovada de o mare sinceritate si responsabilitate! Multumim pentru deschidere Mira! Cred ca ar fi foarte util sa vorbim mai multe despre ce presupune un divort, cumva parti bune si rele, poate in articolele viitoare. Cred ca este o problema actuala si extrem de importanta.

  5. Florin permalink

    Sunt unul dintre tatii care se afla in aceasta postura … Cand am divortat, cea mai crunta razbunare a exsotiei, a fost de a-mi bloca toate caile de acces catre fiica noastra, ce avea pe atunci 2 anisori… Fata a fost crescuta si educata de bunicii din parte fostei sotii, ea plecand in strainatate la munca. Nu eram prea bine primit daca incercam sa iau legatura cu fiica… A inceput sa ma caute si sa ma mai lase cu fata , atunci cand avea nevoie de acordul si semnatura mea cat timp fata era minora. Mi-am dat seama de imaginea deformata ce mi-a fost creata dar am zis ca atunci cand fata va fi majora, voi putea discuta cu ea despre ce s-a intamplat. Niciodata nu am denigrat-o pe mama ei pentru ca , asa o derutam mai mult si nu mai stia pe cine sa creada… Ma rog, nu intru in prea multe amanunte… A trecut timpul… Acum fiica mea are 20 de ani si ma asteptam, totusi , sa-mi acorde sansa de a vorbi despre ce s-a intamplat… Nu… Are ideile deja preconcepute si nu cred ca voi putea vreodata sa-i spun macar “partea frumoasa” a adevarului. Simt ca evita sa-mi asculte varianta si prefera sa creada in ceea ce i-a spus mama ei. O iubesc pe fiica mea si nu stiu cum sa procedez pentru a intra putin in inima ei schimbandu-i impresia deja creata. Acum nici macar pe facebook nu mai doreste sa discutam…. Pur si simplu a devenit o “prietena” de pe face si atat… Ceva s-a intamplat si nu realizez , ce?

    • Florin, povestea ta este emotionanta si sunt sigura ca ce ai spus le va ajuta pe mamele divortate sa se gandeasca de doua ori inainte sa il denigreze si sa il indeparteze pe tata de fetele lor. Totusi, sa stii ca nu este prea tarziu sa te apropii de fiica ta. Poate ca va trebui sa o faceti treptat, pentru ca ea inca nu stie ce anume puteti vorbi sau cum anume sa acoperiti timpul care a trecut intre voi. Insa, daca usor usor incepeti sa participati la activitati comune, sa vorbiti chiar lucruri aparent banale, sa incepeti sa aveti cate ceva in comun, in timp lucrurile se vor imbunatati. Eu spun ca merita efortul de a recupera timpul care a trecut intre voi. Poate ca nu va fi usor, poate va avea sa iti reproseze multe lucruri (chiar daca unele dintre reprosuri nu sunt adevarate), poate chiar te va evita o vreme. Da-ti timp sa reiei relatia cu fiica ta, pentru ca sigur o va ajuta si pe ea, si pe tine. Succes si mai scrie-ne daca situatia se schimba in vreun fel.

  6. Marian permalink

    Am dat asa dis de dimineata de acest articol. Mi-au dat lacrimile cu cafeaua in mana si trebuia sa spun ceva. Foarte rar aceste articole sunt scrise de barbati si mult mai rar parerea unui barbat este crezuta de catre femei. Noi, barbatii suntem un fel de balauri cu 7 capete care facem rele, noi gresim mereu, nu meritam sa fim iertati niciodata.
    M-am casatorit in urma cu 3 ani cu femeia pe care o iubeam si, credeam eu ca ma iubeste si ea. Orgolioasa ea din fire si asta am apreciat la ea, numai ca orgoliul ei a devenit piedica in casnicia noastra. La scurt timp dupa casatorie sotia mea a ramas insarcinata si a venit pe lume un baietel superb, sanatos, voinic. M-am trezit in postura de tata un pic mai repede de cat ma asteptam. Noi aveam alte planuri, dar nu am considerat copilul un impediment, un intrus, ci pur si simplu as fi avut nevoie de un pic de intelegere si din partea sotiei. Femeile nu inteleg ca ele au instinctul acela matern mai dezvoltat sau mai putin dezvoltat, dar pt un barbat e un pic mai mult de munca sa inteleaga cum si ce sa faca pentru un copilas care este cat antebratul lui.
    Asta mi s-a intamplat mie si in disperarea mea pe care nu am avut cu cine sa o discut, deoarece sotia mea s-a asteptat ca eu sa fiu 100% pe aceasi lungime cu ea, am facut unele greseli fata de familia mea. Nu am inselat-o, nu am fost violent, greselile au fost de alta natura.
    Sotia m-a primit in casa, am crezut ca trecem peste, ca putem discuta, insa ea m-a primit sa se razbune si sa ma faca sa platesc. In fiecare zi imi plateam cate o “factura”. Mi-am spus ca o merit. Dar au trecut luni si pedeapsa mea nu se mai termina. Ea devenea din ce in ce mai rea cu mine si dorea ca eu sa fiu din ce in ce mai umil. Asta ii dicta orgoliul ei. De copil se ocupa foarte bine, sunt si am fost mereu plin de apreciere fata de cum a ingrijit baiatul. Insa de rezolvarea problemelor dintre noi, niciodata. Si cand incercam sa discutam, vorbea doar ea, doar punctul ei de vedere era valid.
    Am parasit casa intr-o zi de cearta si nervi.
    Dupa o perioada de o luna stata la parintii mei mi-am dat seama ca eu imi iubesc familia, imi ador copilul si vreau sa fiu langa ei. M-am intors incercand sa discut cu sotia mea. A fost mai rau.
    Imi vorbeste doar cu rautate, doar rece si ma intreb oare ce castiga din asta? Cand vreau sa ma duc sa vad copilul gaseste fel de fel de scuze. Abia ma lasa sa il vad desi legal nu suntem divortati. Copilul plange dupa mine cand plec si mi s-au terminat “orele de vizita” setate de sotia mea. Si pe alea le face cu rautate. Daca vreau sa ma duc sa vad copilul sa ma duc intr-un anumit moment, moment in care ea stie ca ori sunt la munca, ori am o zi lunga si ocupata ca doar imi stie programul de atatia ani.
    Ma doare sufletul si sincer, doamnelor, poate ar trebui sa scrieti un articol atat de detaliat si despre femeile care cred ca pamantul se invarte in jurul lor, care cred ca ele au dreptul sa pedepseasca un alt om pt ca probabil cred ca ele nu au gresit cu nimic, pt femeile care nu inteleg ca barbatii au nevoie de o mana de femeie sa ii ghideze cand vine vb de cresterea unui copil (nu toti ne nastem cu acest instinct si nu toti suntem 100% pregatiti cand vine un copil), pt femeile care nu iau in seama faptul ca un copil isi doreste sa fie langa tatal lui si le place sa traiasca asa in rautate. Imi e groaza sa ma gandesc ce imagine distorsionata va avea copilul meu despre mine.
    In toamna va merge la cresa. Am intrebat-o pe sotia mea ce crede despre faptul ca atunci cand va fi intrebat despre tatal lui copilul nu va sti ce sa spuna? ce crede despre faptul ca la scoala vor fi unele rautati la adresa lui?
    Mi-a raspuns sec ca asta nu e treaba mea, sa o las in pace si sa dispar din viata lor.
    Repet …..greselile mele nu au reprezentat si nu vor reprezenta in veci motiv de divort pt nici o instanta. Au fost de natura decizionala…. decizii proaste luate de unul singur in momente si mai proaste care mi-au afectat intr-o oarecare masura si familia ,financiar vorbind si atat.

    Va rog sa imi scuzati greselile dar am scris acest comentariu cu lacrimi pe obraji.
    Va doresc o zi minunata, si daca, Doamne Fereste ajungeti in situatii delicate, invatati sa iertati, sa comunicati si sa mergeti mai departe. Din pacate divortul este mult prea “la moda” in zilele noastre.

    • Buna Marian,
      M-a impresionat sinceritatea si deschiderea cu care ne-ai scris, si sper ca toate mamicile aflate in dificultati de cuplu sa auda mesajul tau. Cel mai mult mi-ar placea sa auda ca e bine sa te gandesti de mai multe ori inainte sa iei o decizie de tipul divortului, si mai ales, chiar daca la mijloc sunt orgolii si sentimente ranite, sa ia in considerare faptul ca orice tata are dreptul sa fie langa copilul lui, si orice copil are dreptul la un tata, chiar daca acesta nu mai este sotul mamei.
      Cred ca merita sa tii legatura cu fiul tau, chiar daca il vezi mai rar. De multe ori, influenta parintelui care nu sta zi de zi cu copilul este mai mare decat influenta celui cu care copilul sta mereu. In plus, daca relatia dintre voi e calda, nu va putea fi distrusa de nici o remarca rautacioasa din partea nimanui.
      Cat despre sotia ta, cred ca este bine sa inteleaga ca a fi tata si a fi sot sunt lucruri diferite. Poate ca nu mai doreste sa ii fii sot, insa asta nu inseamna ca nu trebuie sa mai fii nici tata. Este un drept al tau, pe care pana la urma nimeni nu ti-l poate lua, si nu trebuie sa renunti la el. Si eu cred ca pe termen lung si ea va aprecia faptul ca ramai aproape de baiatul tau.
      Multumim pentru comentariu si sper sa fie util cat mai multor femei.

    • Cezara Pana permalink

      Avand in vedere ego-ul ei si modul cum se comporta, sotia dumneavoastra s-ar putea sa intruneasca unele dintre caracteristicile unei personalitati narcisice, imi pare rau sa spun asta…

      Cititi tot ce gasiti pe aceasta tema, inarmati-va cu rabdare si
      vedeti ce puteti rezolva legat de copil…

      Aveti si drepturi, legale, nu doar obligatii…

  7. Dana C. permalink

    Interesant articolul. Ma recunosc oarecum in el, am crescut fara tata de la 5 ani dar nu din cauza divortului, ci a decesului. Mama a considerat ca nici un alt barbat nu va putea juca rolul de tata, asadar nu s-a mai recasatorit. Motiv din care (probabil) am ajuns la pct 3, respectiv am cautat sa ma descurc singura in viata, ceea ce mi-a reusit destul de bine (scuzati modestia :)) Familia am intemeiat-o destul de tarziu, cu cineva care (fara sa realizez initial) seamana destul de bine ca si caracter, interese, etc cu tatal meu.

    Poate ar fi interesant un articol despre impactul emotional asupra copilului in cazul decesului unuia din parinti.

    • Ma bucur ca in cazul dvs. evenimentul dramatic al pierderii tatalui a fost de fapt o provocare, care v-a facut sa luptati si sa vreti sa treceti cu bine peste el. Subiectul propus este o buna idee de articol, poate va urma in curand. 🙂

      • Dana C. permalink

        Din pacate, finalul nu e cu happy end…am ajuns la divort. Incerc din rasputeri sa mentin o relatie normala cu tatal copilului, i-am luat fetitei un telefon cu care poate comunica cu tati cand doreste, programul de vizita e “la liber”…cu toate acestea, tatal e la fel de putin prezent in viata ei ca si inainte de divort. Intre timp, incerc sa aiba cel putin o figura paterna, un role-model…dar imi dau seama ca nu e suficient.

    • anamaria permalink

      ma bucur forte mult pentru fine,eu am fost crescuta cu mare dificultate de mama meà de la sapte ani,in continuu imi veneau in constiinta toate suferintele de parinte singur,sacrificiu eidente nu eram genul de copil cu mana in san,la scoala invatam bine si ma dezvoltasem peste standardul copiilor de varsta metà de la oras,intrucat lucram munca fizica ori PE un de eram trimisa.La 37 de ani Cred ca,dava ar FI fost dragoste adevarata precum se trambiteaza,goana cupa refacerea vietii cu un alt barbat la un an dupa doliu,si el cu probleme si un fiu adolescent ce ne respingea,ulteriori a gasit un altul cu mega promisiuni de dus prin strainatate,care in mijlocul lui ianuarie ma invita sa plec din casa pentru o ora doua pentru a avrea raporturi cu EA, tabletul asta scrive de la sine literele capitale,ma scuzati,un alcoolici sarmanul,umla vara doar in chilot prin casa,certuri constante pentru impunerea personalitatii debordante,mai o trisa cu femei mai tinere…un fiu de-al sau,tratta cu dedicati e de m’ama metà,intrucat aveva tot respectul amandurora dintre noi doua,ne vindea in ascuns lucruri din casa,ma simteam si ma simt acum complet calcata in picioare,doar ce indeplinesc ei este. Bine,EU nu am minimul credit,in casa tatalui meu,EU am posibilitatile materiale sa pun lucrurile PE picioare dar nu pot deoarece el trebuie sa spara ca vedeta. Dansul are un alt apartamenr dar amandoi ma storc de puteri amici,sunt singura fiica si m’ama mea se plange tuturora ca ma 9pun vanzarii pentru a ,,ma,, muta EU intr-un loc mai bun.Evident ca pentru dumneaei ad face multe dar va profita el.De ce nu au oamenii barbati si prefera sa profite cu atata ipocrizie …EU nu am nici un interesse pentru ce nu e al meu dar voi lupta pentru amintirea tatalui meu scump pana la capat,daca PE EA stata a dus-o capul,cedand psihologic la toate minciunile

  8. Anonim permalink

    Interesant articol.

    L-am citit de curiozitate pentru ca am avut ocazia sa traiesc cativa ani cu o femeie ramasa de mic copil fara tata si am recunoscut unele paternuri descrise aici. Este socant cum iau amploare lucruri descrise in articol si ce pot deveni peste ani. Eu unul am esuat din pacate in aceasta poveste, n-am gasit manualul barbatului femeii ramase fara tata cand era mica. Sau poate n-am iubit-o suficient.

    As adauga la articol, din propria mea experienta particulara cateva observatii (neprofesioniste) ca femeia fara tata are parca toata viata un gol afectiv pe care oricat te-ai chinui sa-l umpli, n-ai sa reusesti niciodata. O iubeam dar niciodata nu a fost de ajuns si-mi reprosa fix contrariul. Era de o gelozie extrema, fiind suficient ca sa fiu privit insistent de o femeie necunoscuta pe strada ca sa inceapa un intreg circ al geloziei fara motiv.

    Am obosit la un moment dat si-am plecat. N-am inselat-o niciodata si ani de zile cat am iubit-o nici macar gandul inselatului ei nu ma tenta. Ultima noastra discutie la distanta, a inclus o ultima manifestare rautacioasa de gelozie si anume mi-a povestit ca urmeaza sa-si faca analize sida – insinuand a mia oara ca am inselat-o cu alte femei…:)

    Si-a indepartat cat am fost impreuna toate prietenele. Pentru ca “evident” se dadeau la mine. A trebuit sa renunt la relatii legate strict de bani/afaceri cu o femeie din aceleasi motive.

    As descri-o ca pe o gaura neagra in care oricata dragoste ai varsa, intodeauna vei face prea putin pentru ea.

    Ma intreb unde a gresit mama ei din lucrurile descrise in articol ca nu trebuie facute si pot bifa clar apropierea/grija excesiva.

    Am ramas cu un gust teribil de amar ca am avut nesansa sa ma indragostesc de ea si cu cativa ani din viata pierduti in drame absolut inutile si ilogice.

  9. Anonima permalink

    Mda… Interesantă postare. Eu nu îmi cunosc tatăl. Probabil nici mama nu-l cunoaște sau nu vrea să-mi spună cine e sau cum arată. acum sunt mai mare și înțeleg că nu am nevoie de el, dar sincer mă face complexată față de ceilalți care au. Mama nu m-a crescut lăsându-mă în grija bunicii. Am crescut practic doar cu bunica căreia îi spun și în ziua de azi ”mamă”. Dacă părinți s-ar gândi la copilul care îl au nu ar mai face acest lucru: să-l&s-o părăsească. De câțiva ani nu m-am gândit la tata sau …mă rog… liniuța aceea din certificatul meu… Unele răspunsuri de evitare a realității mă enervează. Vreau doar să știu cum pot să nu m-ai fiu încordată pe lângă bărbații. Pur și simplu nu pot fii relaxată nici o secundă în preajma lor. Niște sfaturi, vă rog?

  10. Flory permalink

    De-abia astazi v-am gasit, cand, de suparare si disperare, am incercat sa caut solutii pe net. Am si eu o fiica de aproape 14 ani si nu stiu ce sa mai fac cu ea? (Probabil eterna intrebare!) De 4 ani de zile sunt separata de tatal ei doar in fapt, de locuit locuim impreuna, in acelasi apartament (cu 3 camere!). Motivele separarii, ca de obicei, violenta, la toate modurile, si ce a pus capac a fost faptul ca nu lucreaza! Nu vreau sa divortez inca, deoarece vreau ca fiica mea sa creasca cu un tata…
    Problema mea cea mare este ca fiica mea tiine enorm de mult la tatal ei. Dar el nu o ajuta cu bani, nu o scoate nici unde etc. Da, spune ca o iubeste, dar vorbele nu sunt suficiente! Orice problema medicala are fiica mea, el nu ma ajuta cu nimic (Ma refer la bani). Orice tine de cresterea si educarea ei, el nu ma ajuta pe motiv ca nu are bani. Unui copil nu poti sa-i spui, nu am bani. Nu e normal, nu e firesc ca povara cresterii unui copil sa cada doar pe umerii unui parinte, celalalt, cum il iubeste pe copil?
    Din punctul de vedere al fetei mele, eu sunt o mama rea, urata, etc. Acum vine un an greu pentru noi, clasa a VIII-a. Pentru asta e nevoie de bani pentru meditatii, pentru tot ce inseamna clasa a VIII-a. Tatal ei, …”ce sa fac daca nu am bani, sa ma omor?…” Fata ii da dreptate lui, el, pentru ea e tatal perfect, eu…) Ma doare sufletul cand ii vad atitudinea, as face orice, pentru o apreciere din partea ei, dar nimic. Statul acasa pentru mine este un calvar, stau la serviciu cat pot de mult, merg si sambata, si dumineca, dar nu o pot duce asa la infinit. In fiecare luni, merg la birou umflata de plans! Stiu ca nici pentru ea nu este OK, nu stie pe cine sa aleaga, sta mai mult in casa, pe calculator, cand vreau sa o scot afara, nu vine, daca vine vorba de cumparaturi, vrea doar ce-i mai scump, de la Mall, cand ii spun sa ceara si de la taica-sau, mai bine renunta la orice, dar eu sunt cea rea ca nu are bani mai multi, ca nu are prieteni …
    Ar fi multe de spus, dar …
    Ajutati-ma, si dati-mi un sfat!
    Flory

    • Buna ziua,
      Cred ca puneti problema putin gresit. Fetita nu trebuie sa aleaga intre mama si tata! In mod normal copiii trebuie sa ii iubeasca pe amandoi parintii, nu sa aleaga intre ei! Inteleg ca dvs. si tatal sunteti pe pozitii opuse, insa nu este vina copilului, si el nu trebuie bagat la mijloc intre voi doi. Inteleg ca ani de zile i-ati transmis fetitei mesajul: ori eu ori tatal tau, dar este un mesaj nociv pentru ea, si s-a intors impotriva dumneavoastra.
      In plus, relatia dintre dvs. si fiica dvs. tine doar de voi doua si este idependenta de relatia ei cu tatal. Chiar si daca sa zicem relatia ei cu tatal s-ar inrautati, tot nu ar insemna ca se va imbunatati relatia dvs. cu ea. Asadar, daca vreti sa aveti o relatie buna cu fiica dumneavoastra, incepeti sa vorbiti cu ea, sa clarificati lucruri, sa va imprieteniti. Incercati sa nu o mai intoarceti importiva tatalui ei, pentru ca asta o va face doar sa se incranceneze in pozitia ei.

  11. Catalin permalink

    Un raspuns la concluzia ta… “deci se poate”. Se poate pentru ca acele fete care au crescut fara tata au avut noroc sa dea peste un baiat cu suflet bun care le apreciaza, le inteleg si le iubesc asa cum sunt ele. Nu toti fac asta insa cine o face inseamna ca iubeste cu desavarsire si stie ce are si ce vrea langa el.

  12. am crescut fara tata dintotdeauna. parintii mei au fost casatoriti, dar nu au trait intr-o familie niciodata, nu stiu ce inseamna o familie. ei s-au despartit legal cand eu aveam 7 ani dar impreuna nu au stat cu adevarat, imi amintesc doar vag momente cand tata mai venea la mama, in locul unde traiam si eu. tata se mutase departe chiar dinante de divort si departe a ramas toata viata, cautandu-ma printr-o felicitare de ziua mea, o data pe an.. au fost perioade de 2-3 ani cand nu l-am vazut. cand eram mica sufeream pe ascuns (mama era autoritara, ulterior am avut probleme si cu ea, ca relationare) iar cand m-am facut mai mare am vrut sa cred ca nu e important, ca am trecut peste si ca nu-mi trebuie un ,tata, mai ales asa cum era- sau mai degraba cum nu era- al meu.

    deabia mai tarziu, odata cu relatiile, au inceput sa apara problemele.
    toate relatiile mele cu barbati (acum am trecut de 30 de ani) au fost cumva lipsite de continut, de autenticitate, de intimitate emotionala confortabila. singura data cand am gasit pe cineva care a fost in stare sa-mi ofere caldura si afectiune, intleegere si rabdare, avand si multe alte calitati, eu m-am simtit .. inconfortabil si am plecat. nu era modul meu de functionare.

    ma preocupa autocunoasterea si dezvoltarea personala, sunt o persoana deschisa si doritoare de dragoste si de lumina. dar imi e teama si ma simt nepregatita pentru o familie..

    lipsa unui tata din viata fetei lui aduce multe rani adanci si probleme care privesc multe aspecte.. de la viata emotionala pana la siguranta de sine, comportament cu sexul opus, etc..

    nu poate fi spus in cuvinte.

    • Gabriela permalink

      b.foarte adevarat ce ai scris,eu sunt o “fata crescuta fara tata”,tot ce pot spune este ca lucrul asta a lasat urmr foarte,foarte adanci,rani care nu s-au vindecat niciodata…e greu de explicat,pentru cei care au ambii parinti,ce inseamna lipsa tatalui din viata unei fete.

  13. Andra permalink

    Am 17 si am crescut fara tata , parintii mei fiind divortati . Este foarte adevarat ce scrie in acest articol , tatal meu nu stie nici acum cum sa comunice cu mine si tot timpul ma denigreaza pentru ca nu am invatat la perfectie , pentru ca am facut multe lucruri prostesti s.a.m.d , mama mea nu are un loc de munca si eu incerc sa fac tot posibillul sa aduc un banut in casa muncind in timpul liber , cand nu am scoala . El are o gramada de bani si ne trimite 200 de lei pe luna si apoi mai zice si ca ma iubeste. Nici nu stiu ce sa mai cred . Mai bine nu existam .

    • Hei, Andra, inteleg faptul ca iti este greu si ca esti furioasa ca tatal tau nu te ajuta financiar. Uneori este greu sa stii cum gandesc oamenii si sa intelegi de ce iau anumite decizii. Cred ca stii undeva in adancul tau ca, indiferent daca o arata sau nu, tatal tau te iubeste si s-a bucurat cand ai venit pe lume. Nu uita ca greutatile ne fac mai puternici si mai frumosi.

  14. Anonim 2 permalink

    Foarte adevarat articolul! Tatal meu a fost absent(la propriu) din copilaria mea vreo patru ani..cand a revenit, era absent la figurat ( nu se implica in viata mea). Cum te poti vindeca de ranile astea cand actiunea se petrece si in prezent? Am un iubit si fara sa vreau cer afectiune si sprijin neconditionat 🙁

  15. Sanda permalink

    Foarte interesant articol. Ma gândeam daca exista cu adevărat o alternativa pentru a umple golul afectiv lăsat de tata. Sau toată viata, noi fetele fara tata vom trai chinuite căutând afectiunea care oricum nu ne va fi de ajuns? Am 34 de ani, am încercat foarte multe relații de cuplu dar golul afectiv rămâne întotdeauna neumplut oricât de multa afecțiune mi-ar da partenerul. Relațiile mele au durat mereu putin, maxim un an in ciuda terapiei individuale pe care am urmat-o vreme de câțiva ani buni. Am citit tot felul de cărți de dezvoltare personala dar parca nu reușesc sa ies din vârtej. La nesfârșit caut si caut partenerul care îmi umple golul. E adevărat ce a zis “anonim” mai sus in legătură cu relația lui cu o fata crescuta fara tata. Ma identific complet cu acea fata….sunt de o gelozie morbida si din cauza asta sufăr tare. E suficient un zâmbet unei altei femei ca ma dezechilibrez emoțional si oricâtă dragoste as primi nu îmi este suficienta,nu îmi este de ajuns. Eu ma bucur daca bărbații ma lăsa, așa am ocazia sa aștept iar, sa sper din nou ca voi găsi un bărbat care îmi va oferi dragostea tatălui care nu am avut-o si nici nu o voi avea vreodată. Așa ca nu ma mir daca voi sfârși singura inca așteptând 🙂 . Sper sa nu 🙂

    • Multumim pentru ca ne impartasesti asta, Sanda. Eu cred ca iti vei gasi pe cineva, pentru ca nu suntem pana la urma prizonierii trecutului, si mereu ne putem dezlega de asteptarile copilului din noi. Imi imaginez ca in relatia de cuplu nu ai aceleasi asteptari pe care le-ai avea de la un tata. Sper ca iti doresti o relatie intre adulti, egala, si nu una de dependenta. Eu cred ca, cu cat iti clarifici mai bine ce astepti de la un partener (nu de la un tata), cu atat iti va fi mai usor sa alegi ca un om matur.

  16. Anaa permalink

    Hmm.. povestea familiei mele destramate din pricina unei femei ambitioase este una dureroasa.. Tatal meu ne-a parasit cand aveam 2 ani , fratele meu avand 8. Din acel moment mama s-a straduit din rasputeri sa ne creasca cum a putut , lasandu-ne mai mereu singuri si plecata la munca.. copilaria mea a fost una dura , fratele incercand prin orice mijloc sa ii atraga atentia tatalui devenind astfel.un copil problema.. Eu copila fiind imi iubeam tatal si aveam impresia ca mama este responsabila de plecarea lui, acum realizez ca el cu cealalta femeie ne-au distrus vietile din multe puncte de vedere , in special ea care a vrut doar sa demonstreze ca poate cucerii un barbat , si facand din asta o joaca cu biletele anonime si multe altele .. Fratele s-a maturizat mult prea devreme devenind mana dreapta a mamei , se descarcau reciproc iar eu am tinut intotdeauna suferinta in mine , parand ca nu imi pasa daca am sau nu un tata langa mine. Adevarul este ca intotdeauna mi-a lipsit , eu cu el am 2 3 vacannte petrecute cu familia lui cu care se mandreste. Dar eu nu am purtat o alta conversatie cu el decat banalele intrebari de scoala si sanatate.. pentru mine este un strain iar ea motivul nefericirii noastre..iar eu in relatiile mele nu pot avea incredere in niciun baiat , si nu reusesc sa pun suflet cum mi-as dorii , de mica am o conceptie ca barbatii nu merita 2 bani , si asta m-a facut sa fiu rece cu toti..

  17. Ioana Paula permalink

    eu sunt una din fetele crescute fara tata.
    mama a murit când aveam 4 ani nu l am mai văzut nici pe tata. cred ca si a refăcut viața. e in sibiu. au trecut 20 de ani, poate a uitat de mine 🙁
    am negat mereu lipsa lui ( si inca mai neg daca ma intreaba careva) dar acuma resimt lipsa lui in relatii cu alti barbati. ff tarziu am acceptat pe cineva langa mine iar de fiecare data când ceva merge rau, ma astept că voi ramane singura. de multe ori mi am zis in minte ca daca nici tata nu m a iubit/cautat/ dorit/ interesat/ etc. , nu văd de ce ar face o un alt barbat care e doar iubit. ……imi pare rau sa gandesc asta, dar am senzatia ca atunci cand un tata isi părăsește fiica , o blestema, involuntar, sa fie părăsita mereu de bărbați sau cel putin, o buna parte din viata. e trist sa stai cu cineva si sa te aștepți mereu sa plece, sa stii mereu xa problema e la tine si ca trebuie sa accepți asta ca parte din destinul tau. repet, am incercat sa mi schimb gândirea dar nimic din ceea ce am încercat, nu a funcționat. Sper totuși ca in viitor, copiii mei sa creasca langa tata . si inxa ceva. …am fost crescuta de cei mai buni bunici din lume pe care nu i as da pe 1000 de părinți! ! 🙂

  18. lory permalink

    Am citit acest articol abia acum cand am fost pusa in situatia de a cauta raspunsuri de ce fiica mea a devenit atat de rece cu mine?
    Am ramas singura cu copii mei la varsta fragede, i am crescut cum am putut in 11 ani de zile, insa desi am fost buna cu fostul sot, i am permis sa vorbeasca cu ei si sa i viziteze, am tinut inclusiv legatura cu familia lui am ajuns sa fiu desconsiderata de ei, si mi au facut numai probleme. Dupa 2 ani de la divort fostii socrii si fostul sot mi a deschis proces sa mi ia copii doar ca sa se razbune pe mine, cu promisiuni certe te vom distruge si ti vom lua fiecare copil.
    Nu am inteles niciodata de unde atata ura, pentru ca nu am facut alceva timp de 10 ani decat sa fiu langa el si copii mei, nu l am inselat niciodata dar invers ba, m a batut si am suferit ca Iisus pe cruce urmand sa suport calvarul inca mult timp dupa divort.
    Imaginea negativa despre el si a creat o el insusi, era culmea sa le spun copiilor cat de bun e atata timp cat el dadea in mine din cauza mamei lui din cauza amantelor a prietenilor si a tuturor.
    Dupa lungi intrigi si minciuni dupa multa manipulare la scoala copiilor si peste tot au reusit in sfarsit sa mi atraga pe baiatul cel mare de partea lor si sa plece de la mine la 15 ani.
    Am plans mult si am suferit, credeam ca o sa ma sfarsesc, dar m am bucurat ca i am pe ceilalti doi langa mine.
    Treptat nu am invatat din greseli si am crezut in bunatatea oamenilor, astfel ca tatal si familia lui au continuat sa tina legatura cu copii mei, pe fatza sau pe ascuns dar au facut o.
    Cel mai rau lucru a fost si este ca uneori obosesc sa tot explic, si ma las dusa de val, iar ei au accese de furie, sau se comporta urat atunci cand vine influenta din partea cealalta.
    Acum fata e mare adolescenta, dar de cativa ani se comporta foarte urat cu mine, poate am fost prea protectiva, prea langa ea mereu, am scos-o mereu din belele la scoala si peste tot am fost spatele ei, iar ea acum imi intoarce spatele.
    Uneori simt ca ma da la o parte intentionat, nu avem facebook de familie, nu am voie sa o intreb nimic, uneori nu am voie sa fiu trista dar nici vesela, daca plec undeva si nu i spun intreaba fratele mic pe un ton autoritar unde e? daca i spun unde plec, zice nu mi spune ca i treaba ta.
    Fostul sot a contribuit mult la scaderea increderii n ea, comenteaza la parul ei la hainele ei la tot, in schimb eu o sustin si i fac mereu pe plac, si totusi cu el vorbeste frumos iar la mine striga.
    Are regrete apoi si si cere scuze dar totusi eu sufar.
    Incerc sa l inlatur de tot pe fostul sot ptr ca am observat de cate ori apare la orizont apar conflincte intre noi, ei devin agitati si nervosi si nu pot sa explice de ce, eu stiu ca e de la el, dar nu pot opri asta, ne am mutat cat mai departe de fosta soacra unde e acum baiatul cel mare tocmai ca sa nu ne mai deranjeze dar cand apare vine cu bani si i cumpara profitand de neputinta mea atunci cand sunt la pamant financiar, apoi isi bate joc de mine in fatza copiilor pentru a face pe victima crezand ca izbucnesc si l dau afara pentru ca el sa fie apoi compatimit.
    Nu fac asta si asta l intriga si mai mult insa ne consuma de energie la fel ca un vampir energetic, si ne simtit epuizati sau fara chef de viata dupa ce pleaca, plus o agitatie care ramane n urma lui si exemple negative la adresa mea, deoarece se comporta urat cu mine.
    Cum sa scap de acest om definitiv altfel decat sa plec din tara, pentru ca in acest fel de 11 ani nu am reusit sa mi refac viata din cauza lui.

    • Buna Lory, din ce imi spui inteleg ca desi tu, ca sotie, ai terminat legatura cu sotul tau, copiii au pastrat legatura cu ei ca si tata, ceea ce e un lucru foarte bun. Pana la urma, fie ca ne place sau nu, el este si va ramane tatal copiilor tai pana la moarte, si acest lucru nu poate fi schimbat, chiar daca sa zicem ii desparti de el cativa ani. Inteleg ca felul in care interactioneaza el cu copiii influenteaza legatura ta cu ei, si intr-adevar legatura mama-copii poate fi influentata si de alte persoane dar si de faptul ca ei cresc si devin adolescenti. Mereu sunt provocari in relatia noastra cu copiii, si trebuie mereu sa ne adaptam si sa le facem fata. Sunt sigura ca pana la urma asta vei face si tu. Nu exista o cale simpla si un raspuns standard, insa eu cred ca e important sa incerci sa te gandesti doar la tine si fiica ta si sa gasesti o cale de a relua legatura.

      • vasilica permalink

        Si eu sunt divortata si am ramas cu doua fete pe care le iubesc ca pe ochii din cap.Dupa trei ani de la divort am intalnit un alt barbat,divortat si el. Am crezut ca va dura la nesfarsit relatia noastra,dar nu a fost asa. Au trecut 4 ani si deja el vrea sa plece. Motivul? Zice ca nu i dau voie sa se implice in educatia fiicei mai mici care are 14 ani. Cam de doi ani a devenit nu mai ascult,lipseste de la scoala,nu invata,tipa la mine. Pe el il deranjeaza si in multe randuri a vrut sa o bata, dar nu i am permis si acest lucru a racit relatia noastra. Cu el nu vorbeste urat,iar eu am rabdare cu ea ,cred ca varsta si lipsa tatalui e de vina. O ajut lla teme fortand o mai mult. Oare relatia asta a mea sa fie motivul schimbarii,in rau, a ei? O fi mai bine daca ies din aceasta relatie?

        • Buna ziua, inteleg dilema dvs, insa la aceste intrebari foarte complexe sigur nu suntem in masura sa va raspundem, pentru ca nu cunoastem situatia din interior. Cred ca cel mai bine este sa vorbiti tot cu el, si cu fata (deja este mare) si sa luati decizia impreuna

  19. Estera permalink

    Da, se poate. Eu sunt o femeie implinita desi parintii au divortat cand aveam doi ani si tatal a hotarat sa nu isi asume nici o responsabilitate.

    Din fericire, nu am putut bifa nici unul din riscurile enumerate.

  20. Ființă umană permalink

    Si eu sunt o fata crescuta fara tata… parintii mei au divortat pe cand eu aveam doar 3 anisori jumate. Tatal meu, alcoolist de meserie, era un tip extrem de agresiv si posesiv. O nenorocea pe mama, o maltratta, o taia cu cutitul, incerca sa o inece in vana, o punea sa umble in genunchi, gravida fiind, prin casa si sa-i serveasca asa “amicii de pahar”… ce mai… o viata de cosmar…

    Chiar daca eram mititica mama mi-a povestit aceste lucruri insa, in egala masura, imi povestea si inceputul povestii lor de dragoste, atentia si gesturile minunate pe care cel ce mi-a dat viata, tata, le avea fata de ea. O cara in brate mereu de la parter la etj 4… isi faceau scaune din butoaie imbracate in material, mancau paine cu ceapa si erau fericiti si se iubeau… o trata ca pe o regina. Toate acestea pana cand domnul tata si-a facut prieteni “buni” si a inceput sa simta nevoia de a-si arata suprematia in fata lor…
    In fine… ideea este ca eu eram prea mica pentru a-mi aminti ce si cum. Tot ce stiam, stiam de la mama. Acea mama care il lauda si-l critica in egala masura. Acea mama care nu suporta nici sa-i mai auda glasul, dar care il primea in casa ori de cate ori venea sa ne vada si care ne incuraja, atat pe mine cat si pe fratele meu, sa il vizitam si sa-l tinem aproape deoarece este tatal nostru si asa este normal. Specific ca la adresa noastra el nu avusese reactii agresive.
    Si… dupa ani de zile, pe vremea cand abia implinisem eu 9 anisori… acel tata pe care mama ma invatase sa-l iubesc enorm, acel tata pe care, in ciuda defectelor cunoscute, eu il idolatrizam deoarece mama m-a invatat sa o fac… acel tata m-a violat. Nu o data, nu de doua ori… o vacanta intreaga. Ce am simtit… doar eu pot intelege…. teama aceea ce nu te lasa efectiv nici sa strigi dupa ajutor, te ineaca pur si simplu, dezgust si scarba culmea… la adresa mea mult mai mult decat la adresa lui, mizerie, vina… este incredibil. Si TEAMA… teama de-a vorbi, teama de a spune cuiva…. multa, multa TEAMA!!!
    A trecut un an pana, obligata de situatie, i-am spus mamei ce s-a intamplat. Venise o noua vacanta si trebuia sa merg la “tata”. Doar asa am avut curajul sa vorbesc… de TEAMA ca voi merge iar in acel iad. Imi amintesc apoi mute controale la medici… oameni necunoscuti care ma consultau, care imi “violau” intimitatea… care se uitau la mine cu o privire ingrozitoare… de mila… este crunt sa fi privit asa… este rusinos sa fi in acea postura… cumva ma simteam violata din nou…imi era violata intimitatea
    Culmea, fiind crescuta de o mama minunata, o mama care mereu a incercat sa faca sa fie bine, o fiinta cu teama de Dumnezeu si incapabila de razbunare… am rugat-o chiar eu pe mama sa nu il denunte pe “tata” la politie. Mama imi expluxase deja ce inseamna “sa fi arestat” si nu puteam concepe ca eu sa-i fac asa ceva propriului meu ” tata”
    Eeee… si cumva acolo a murit subiectul. Mama nu a mai discutat cu mine ulterior sperand ca voi uita… iar eu nu am mai discutat cu ea deoarece simteam ca nu pot, ca nu vrea sa stie… ca tin atentia asupra mea pe acest subiect si pur si simplu nu doream sa fiu in centrul atentiei cu ceva atat de “rusinos”. Aveam 9 ani… in urmatorii 7 ani insa aproape seara de seara retraiam cosmarul, visam, ma speriam, ma trezeam si plangeam singura cu capul bine ascuns in perna pentru a nu ma auzi mama… imi era teama si sa raman singura cu fratele meu in casa… detestam barbatii… bateam baietii mai mici decat mine… eram aparent pasnica si linistita insa sufletul meu ascundea o ura incredibila. Eram o actrita foarte buna daca vreti. Nu puteam permite nimanui sa vada ce simt ptr ca pur si simplu nu suportam sa fiu expusa, cunoscuta…sa-mi fie violata intimitatea. Asupra intimitatii mele aveam control absolut deoarece depindea doar si doar de mine daca impartasesc sau nu ce simt.
    In mod ironic insa, pe vremea cand aveam 11 anisori am cunoscut un baietel, un chip dulce si nevinovat care imi transmitea o iubire cat se poate de pura si calda… o iubire timida si placuta. El, asa cum va spuneam, in mod ironic a devenit cel mai bun prieten al meu. Era baiat dar imi placea prezenta lui. Era cunimte, era supus placului meu… era mereu prezent si facea tot ce-mi doream eu… era placut sa vad asa ceva. El era cu toata fiinta lui acolo ptr mine. Timp de 4 ani a continuat sa fie cel mai bun prieten al meu. Il percepeam ca pe frate desi stiam ca este “indragostit” de mine. Ma asculta, ma sfatuia, ma conducea la autobuz cand scapam de la scoala, statea si ma asculta, ramanea blocat in statia de autobuz si-mi tot facea cu mama pana autobuzul in care eu eram ajungea atat de departe incat nu ne mai vedeam. Apoi pleca si el spre casuta lui. Dupa 4 anisori insa baietelul a crescut si a inceput viata de adolescent. Cauta compania fetelor deaorece eu evident nu-i ofeream nimic altceva decat o simpla prietenie… atunci m-a ranit prima oara. Si am luat atitudine si i-am spus ca vreau sa fie prietenul meu. Nu vreau sa-l vad langa alte fete. Din acel moment a inceput povestea noastra de dragoste. Insa era complicat. El, ca orice adolescent… era curios sa experimenteze, sa cunoasca, sa faca lucruri… eu insa nu puteam sa accept mai mult decat o tinere de mana si un sarut. Asa ca… ne desparteam des si ne impacam dupa fiecare “experiment” al lui. Tineam mult, mult la el insa stiam ca eu nu pot face lucrurile care el si le dorea asa ca-l lasam sa plece si-l asteptam inapoi. Mama m-a invatat multe. Une dintre invataturi au fost ca “barbatul trebuie sa cunoasca la tinerete ca sa nu fie curios la batranete”, “daca e pentru tine… tot la tine va ajunge”, si binenteles “cele mai frumoase lucruri in viata se fac cu rabdare”. Asa ca da… il simteam ca vrea mai mult… il lasam liber si apoi il asteptam inapoi atunci cand era cazul… desi uneori imi era teama recunosc totusi ca mereu am simtit ca e al meu si al meu va ramane. La 16 ani mi-am luat inima in dinti si i-am spus ce am patit cu “tata”. El m-a ascultat, m-a lasat sa plang, sa strig, sa urlu chiar si m-a luat in brate…. avea chipul ingrozit si avea o compasiune pe chip insa nu avea neaparat mila… era mai mult o uimire dar si o expresie de genul… “asa se explica multe… acum inteleg multe…” Din acel moment, de la acea imbratisare m-am simtit cumva eliberata. Vorbisem, strigasem…in descarcasem sufletul. Cumva, din acel moment, am inceput sa visez tot mai rar ceea ce patisem cu “tata”. La 17 ani am luat decizia de a merge sa-mi vizitez tatal. Auzisem ca a fost foarte bolnav, pe patul de moarte, si m-a socat atat de tare incat am decis sa merg sa-l vad. Nu faptul ca el a fost pe patul de moarte ma socase cu faptul ca eu mereu imi spuneam ca astept cu sufletul la gura sa cresc mare iar el sa imbatraneasca si sa nu se mai descurce singur si … sa apeleze la mine ptr ajutor. Mi-l inchipuiam mereu ingenunchiat in fata mea, cerandu-mi scuze iar eu intorcandu-i spatele fara regrete. Asa credeam ca se va intampla. Ca voi fi tare si razbunatoare… asa credeam. Dar auzind ca a fost pe punctul de a muri…. m-a durut si culmea, inca odata simteam ca eu am o vina. Vina in fata lui Dumnezeu ptr ca imi uram tatal si ii doream raul… asa ca am mers la el. Ma simteam pregatita. Ma simteam puternica. Credeam ca voi sta ca un stalp in fata lui insa…. inca odata m-a inecat frica…. am dat peste un om pe care il stiam, in amintirea mea mare si puternic…insa realitatea privita prin ochii unui copil aproape major era rotal diferita de cea a fetitel de 9 anisori. Tata nu era mare… nu era puternic. Era slabut si de inaltime medie. Era tras la fata si traia mediocru… mult mai mediocru decat traiam noi, doi copii crescuti de o mama singura. Mi-a inspirat mila. Imi era mila cand il vedeam pe fratele meu dur si aspru la adresa lui. Ma simteam iar… vinovata. Stiam ca fratele meu il trata asa si din cauza mea. Pe de o parte imi era mila si-mi doream cumva ca fratele meu sa nu-l mai atace… pe de alta parte imi era o frica incredibila de el. Nu puteam sa stau langa el daca nu era si fratele meu de fata. Fratele care desi era cu doar 2 ani mai mare decat mine a preluat cumva rolul de tata in viata mea si m-a protejat, m-a certat,m-a hranit si m-a echipat de scoala in locul mamei care muncea zi-lumina. In fine… povestea de aici e lunga si cert e ca am vrut, chiar am vrut sa-l iert dar… n-am putut. A facut ulterior niste lucruri care l-a afectat oarecum pe fratele meu, lucruri marunte ce e drept insa mie mi-a reintarit ideea ca nu merita sa-i stau aproape. Si uite asa au trecut ani… am refuzat categoric sa-i mai vorbesc… si el a renuntat repede sa mai incerce. Intre timp m-a casatorit cu cel mai bun prieten al meu, un baiat minunat care ma trateaza si acum de parca as fi de portelan. Care si acum ma aduce cu masina acasa si nu pleaca pana nu vede ca am intrat in scara blocului… sufletul meu pereche. Cel care simt ca mi-a fost trimis de Dumnezeu drept rasplata ptr suferinta mea din copilarie. La 28 de ani am ramas insarcinata. Ne-am dorit enorm un copilas si acum era pe drum. O noua coincidenta a vietii… la doar 2 luni dupa marea veste… tata il suna pe fratele meu si discutand cu el ii cere nr mwu de telefon. In prima faza m-a reapucat furia si ura… am plans si mi-am descarcat nervii… apoi, la 2 zile distanta am acceptat sa vorbesc cu el. Nu ptr mine. Eu chiar nu mai vroiam. Dar am inteles faptul ca voi deveni mama si copilul meu are dreptul sa stie cine este, cine sunt parintii, bunicii… sa nu cunoasca probeleme oamenilor mari si sa simta ca are o viata completa. Ptr fetita mea accept orice pe lumea asta… il accept chiar si pe el insa…. la distanta. Nu cred ca as suporta vreodata sa-l vad ca ii atinge chiar si numai un fir de par…
    La 29 de ani am nascut. Tot atunci, ptr prima oara…. tatal meu mi-a cerut scuze. A fost prima oara cand a recunoscut ce a facut si si-a cerut cunva scuze desi nu a avut puterea sa rosteasca efectiv cuvintele. Si cumva faptul ca nu le-a putut rosti m-a facut sa-l iert. Asa am simtit ca pana ai lui ii se par atat de grave actiunile lui incat nu le poate nici macar rosti. Si l-am iertat (atat cat am putut si eu) Nu-i pot spune tata, tatal meu ptr mine e acel mizerabil care m-a violat si acela este mor…acum ii spun pe nume desi de obicei evit ptr ca nu vreau nici sa-i ranesc sentimentele. Nu l-am acceptat in viata noastra pentru a-l rani( vorbim doar la telefon deoarece este plecat si stabilit in strainatate). Observ ca viata are cumva grija singura de pedeapsa lui deoarece continua sa fie un mediocru care acum este si incarcat de foarte multe regrete. Si cred ca aceste regrete sincere sunt pedeapsa suficienta sincer. L-am acceptat ptr fetita mea. Doar sa stie ea ca e si el acolo atata timp cat Dumnezeu decide. Nu decid eu in locul lui cat timp va ramane prezent insa decid eu cum si cat de aproape sa fie.
    Acum fetita mea are 2 anisori. Este o minunatie. Este perfecta ptr noi. Sotul meu e un tata MINUNAT!!! O adora pe ea si ma adora pe mine. Avem, fara nici o falsa modestie, o familie SUPERBA!!! Sunt o femeie implinita si fericita. Nu ma inconjor de prieteni deoarece inca am o problema cu intimitatea mea… viata mea, viata noastra, este doar si doar a noastra… nu accept sa intervina nimeni in ea. Dar ma inconjor de iubire. O mama MINUNATA si buna ca painea lui Dumnezeu, un frate protector, un sot si o fetita pe care nu-i pot descrie in cuvinte…
    Am sincer o viata atat de plina si frumoasa incat simt ca daca m-as mai naste inca odata…. n-as schimba nimic. Simt cumva ca atunci, la 9 anisori, am platit pretul fericirii mele de acum. Si privind la familia mea… cumva simt ca a meritat. Suntem suma experientelor traite si experientele vietii mele m-au adus aici. Iar aici imi este foarte bine.
    Da… sunt complexata ( fizic vorbind) , de cele mai multe ori nu ma plac pe mine, sunt introvertita si sunt putin cam dura respingand oamenii ce vor sa intre in viata mea insa…. in egala masura stiu ca valorez mult CA OM, ca am principii bune de viata,ca sunt un om curat cu suflet bun, ca valorez mult ptr ca sunt sincera in realatia cu toti ceilalti si ptr ca respect si tratez oamenii la fel cum imi doresc sa fiu si eu tratata. Dpdv profesional imi merge foarte bine, sunt sef serviciu si coordonez o echipa de 23 de oameni si o fac sincer foarte bine de aproape 7 ani… deci nici prostuta nu sunt 🙂 ce mai… imi merge bine pe toate planurile.

    Ok. Concluzia mea si motivul ptr care azi am decis sa fiu atat de deschisa este urmatoarea:
    Oameni buni… nu merita sa fiti rai si razbunatori cu NIMENI!!! Daca cineva va face rau mai bine puneti distanta intre voi. Dar nu faceti rau inapoi. Nu are rost. Nu rezolvati nimic. Va inraiti pe voi, va inraiti copilasii… este pacat. Copilul are sufletul pur si nevinovat. Lasati-l pe el sa fie asa cat timp se poate. Lasati-l sa se simta complet!!! Lasati-l sa devida el cine e bun si cine nu in viata lui. Ajutati-l, ghidati-l… dar nu decideti ptr el. Prezentati-i faptele reale; atat bune cat si rele dar nu va impuneti in fata lui. El ar trebui sa-si ia singur deciziile atunci cand va mai creste dar nu va putea niciodata sa decida corect atata timp cat nu cunoaste
    si partile bune dar si cele rele…

  21. Angello13 permalink

    Dar cum isi pune amprenta asupra fetelor lipsa tatalui nu in urma divortului ci a decesului acestuia??? Sunt o femeie vaduva de 7 luni cu doua fetite mici, de 1 an si 3 luni, respectiv 5 ani.
    Cea mica inca nu realizeaza, nu va sti niciodata cum a fost tati, poate doar din povesti. Cea mare insa pe masura ce trece timpul, vorbeste tot mai des de el, desi inainte prefera ca aproape tot timpul sa si l petreaca langa mine, acum chiar devine rautacioasa cu mine, ceva s- a schimbat in relatia noastra. Ii fac aproape toate poftele, vorbesc cu ea, ii explic., i am creat o.poveste frumoasa despre disparitia lui tati din viata noastra, evitand cuvantul moarte. .. O data daca nu ii convine ceva sau nu fac ce vrea ea deja e schimbata. Devine plangacioasa, vrea la tati, adica total opus a ceea ce facea inainte de moartea lui. Dintr o data el a devenit totul.
    Nu mai stiu sa mi gestionez relatia cu ea uneori!! M ar ajuta pareri din afara, poate nu vad eu lucrurile corect acum, nu vreau sa am o relatie defectuoasa cu fetele, nu vreau ca viitorul lor sa fie afectat in vreun fel!!!

    • Condoleante, imi imaginez ca va este foarte greu sa treceti prin aceasta situatie. Eu cred ca e important, totusi, sa ii vorbiti celei mari despre moarte, pentru ca oricum ea isi va pune intrebari si isi va face fel de fel de scenarii, si e mai bine sa stie ca poate gasi la dvs raspunsuri. Am scris cate ceva despre asta aici https://www.psihologpentrucopii.ro/2012/07/cum-sa-le-vorbim-copiilor-despre-moarte/ Daca dvs inca sunteti in doliu si va e foarte greu sa o faceti, puteti apela la un psiholog, care sa va sprijine.

      • Angello13 permalink

        Va multumesc din suflet pt sfaturi, scuze pt intarzierea raspunsului! Sunteti un om.pozitiv si asta o simt doar din cateva cuvinte pe care mi le ati scris. Clar, vom cere ajutor de specialitate, si pt ea si pt mine si impreuna poate daca va fi nevoie. Va doresc numai bine!! Multumesc!

    • Ioana permalink

      Se comporta tot mai rau cu dvs TOCMAI pt ca ii faceti poftele. Vede ca are putere asupra dvs, insa un copil nu stie sa gestioneze aceasta putere. Schimbati putin foaia, copilul are nevoie de autoritate, de un sens in viata pt ca nu e capabil sa ia singur decizii, nu stie ce e bine sau rau. Trebuie sa ii fiti parinte, nu doar prietena.

  22. Foarte rar aceste articole sunt scrise de barbati si mult mai rar parerea unui barbat este crezuta de catre femei. Noi, barbatii suntem un fel de balauri cu 7 capete care facem rele, noi gresim mereu, nu meritam sa fim iertati niciodata.
    M-am casatorit in urma cu 17 ani cu femeia pe care o iubeam si, credeam eu ca ma iubeste si ea. Orgolioasa ea din fire si asta am apreciat la ea, numai ca orgoliul ei a devenit piedica in casnicia noastra. La ceva timp inainte de casatorie sotia mea a ramas insarcinata si a venit pe lume o fetita superba, sanatoasa si voinica. M-am trezit in postura de tata a doua oara si la acest lucru ma asteptam. Eu inca nu aveam alte planuri, si nu am considerat copilul un impediment, un intrus, ci pur si simplu as fi avut nevoie de un pic de intelegere si din partea sotiei. Femeile nu inteleg ca ele au instinctul acela matern mai dezvoltat sau mai putin dezvoltat, dar ptr un barbat e un pic mai mult de munca sa inteleaga cum si ce sa faca pentru un copilas care este cat antebratul lui.
    Asta mi s-a intamplat mie si in disperarea mea pe care nu am avut cu cine sa o discut, deoarece sotia mea s-a asteptat ca eu sa fiu 100% pe aceasi lungime cu ea, am facut unele greseli fata de familia mea. Nu am inselat-o, nu am fost violent, greselile au fost de alta natura.Am plecat in urma cu 4 ani intr-o tara staina,in frumoasa Belgie,o tara in care atat sotia mea cat si eu am sperat dupa atatia ani ca vom trai un pic mai bine .Chiar asta s-a si intamplat,dar insa dupa ceva timp limba lor nu s-a dovedit a fi invatata destul de repede de catre mine,chiar daca am urmat cursuri de limba olandeza cate 4 luni pe trei nivele in 3 ani .Dupa opinia mea fara un contract de munca din tara este foarte greu sa-ti gasesti ceva si iata-ma cautand si acum dupa 4 ani un blestemat de loc de munca care cred eu ca ar fi ,,salvat ”catusi de putin casnicia noastra zic eu.Stiu ca eu ar fi trebuit sa muncesc sa-mi intretin familia dar nu s-a intamplat asta si imi pare foarte rau .As dori ca fata mea sa nu sufere dupa plecarea mea,iar eu nu vreau sa o parasesc dar mama ei insa mi-o cere printr-un mod abuziv si are un comportament inadecvat cu mine! Eu am tot incercat sa aplanez aceasta situatie si am lasat de la mine orice ofensa consumandu-ma si deseori chiar plangand la orice vorba rostita impotriva mea,dar am ajuns la concluzia ca pur si simplu nu mai pot sa lupt chiar daca sunt barbat,am hotarat sa renunt la familia care intotdeauna am sperat si am reusit sa o incheg cu ani in urma.Nu cer sfaturi altora ptr ca nimeni nu stie prin ce am trecut eu pana in momentul de fata dar sper ca timpul sa le rezolve pe toate ! Eu inca imi iubesc sotia si fata si sper ca ele sa realizeze acest lucru . Dumnezeu sa ne ajute !

  23. Personal,ca si tata,pot spune ca am sesizat o diferenta intre cei 2 copii ai mei.Fiind reprezentant judetean,eram plecat des in delegatii.Baiatul a crescut alaturi de mine.Fata s-a nascut dupa ce eu m-am angajat.Diferenta? Fiul meu este masculin,ii place orice este de bun-gust pentru barbati.Fata a devenit timida si are probleme de integrare.Incerc sa o ajut cat de mult pot,dar avand in vedere ca imi cresc singur copiii dupa ce sotia mea a decedat,consider ca ma descurc ok.

  24. evelin permalink

    Sunt evelin, după nume. Salutări fiecăruia care citește această mărturie. Am fost respins de către soțul meu, după trei (3) ani de casatorie, doar pentru că o altă femeie a avut o vrajă pe el și pe mine și copilul lăsat să sufere. o zi, când am citit prin web, am vazut un post pe modul în care această vrajă de fugă pe această adresă zubairespiritualtemplo@gmail.com, au ajuta o femeie să se întoarcă soțul ei și i-am dat un răspuns la adresa lui și el mi-a spus că o femeie a avut o vraja pe soțul meu și el mi-a spus că mă va ajuta și după 2 zile pe care o voi avea soțul meu înapoi. L-am crezut și astăzi mă bucur să vă cu toții că această fugă vraja au puterea de a aduce iubitorilor înapoi. pentru că eu sunt acum fericit cu soțul meu. Vă mulțumim pentru Dr Zubair. e-mail lui: zubairespiritualtemplo@gmail.com

  25. din pacate exista si astfel de situatii in care mamele se folosesc de proprii copii fara a putea sa anticipeze ce se poate intampla in viitor: SALON MASAJ cu acordul tacit a Protectiei Copilului Constanta intr-un ap unde locuiesc si copii http://identitydesign.ro/wp/index.php/2015/06/14/salon-masaj-in-str-lyon-nr-31-constanta-cu-acordul-tacit-al-dgaspc/

  26. Olimpia permalink

    Buna,sunt Olimpia,am 32 de ani si sunt mama unei printese de 4anisori. In primul rand felicitari ptr articol,ptr pg.etc. Din pacate in urma cu 2ani m’am despartit de tatal printesei…nu l’am denigrat nici’o data si nu o voi face…cu toate ca el nu cauta fata. Am avut ocazia sa vb de mai multe ori la tlf si de regula de fiiecare data i’am spus urmatoarele cuvinte : ori cand si la ori ce ora vei putea veni linistit la fata,chiar mi’ar face mare placere ca voi sa aveti relatie tata & fica….din pacate nu sa prezentat nici’o data 🙁 imi plange inima de suparare atunci cand copilul meu intreaba de tati….

  27. Soleufu permalink

    Mda…. greu de citit acest articol mai ales la 2 noaptea si cu mintea împrăștiate si ideile ca mai sunt si oameni pe pământ pierdute. Dar totusi un articol si comentarii interesante, printre unele chiar ma regăsesc.
    Am avut o viață zbuciumată in tinerete, asa sunt adolescenți. Am trăit intr.o familie buna cu ambii părinte care se respectau, se iubeau si ne iubeau, pe mine si pe sora mea. Am avut șansa, sau mai bine zis neșansa, ca la varsta de 23 de ani sa cunosc o fata cu un an mai mare ca mine care mi.a atras atenția datorită uzului de seducție pe care îl avea la momentul respectiv. Mentionez ca trăise fără tata de la o varsta destul de frageda, tata care a plecat cu o altă femeie si nu l.a mai interesat de ce ă lasat in urma lui. Mama ei a crescut singura doi copii unul in facultate si ea in scoala generala. Se cunoștea pe fata ei ca are anumite probleme cand era vorba de tatăl ei, in relatia care am avut.o cu ea ma făcuse chiar si pe mine sa il disconsider.
    Sa mergem mai departe…. După doi ani de relație, in care totul ă fost frumos, ne.am căsătorit și am facut si un copil, o fetiță superba. Însă aceste doua evenimente ne.au schimbat pe amândoi. Eu am devenit mult mai motivat si incercam sa muncesc cât mai mult (pana seara tarziu) pentru a face ceva pentru familie si copil, ea incepuse sa devina isterică si suspicioasă ca as înșela.o (amintiri din copilarie). Am tras de această relație asa disfunctionala încă vreo 3 ani si jumatate. În ultimul timp chiar nu se mai putea sta in casa, de nervi si de stres eu am intrat in depresie si am dat in patima alcoolului, iar ea si.a găsit alinarea în brațele cumatrului (ce care ne.a botezat fata), el fiind proaspăt divorțat, si împingîndu.ma si pe mine sa fac aceeasi chestie, sa imi caut o relație extra. Chiar asa s.a si intamplat, ne mai având contact sexual cu ea de câteva luni si ametit de licorile lui Bahus si cateodata si “Marya”, am picat in bratele unei pustoaice de doar 16 ani care cauta distractie maxima. Mentionez ca pe toata perioada nu stiam ca sotia ar avea vreo relatie extra, mai ales cu cumatru care imi era prieten, aveam doar bănuieli că ceva nu.i bine. Si uite asa am ajuns la divort. Martor principal la divort cumatru :). După cam 2 luni de la despărțirea in fapt am renuntat la ideea împăcării, ea închisă si orgolioasă cum am putut să o înșel, eu aflasem deja de fostul cumatru si din orgoliu am zis ca nu e posibil tocmai cu el, la cati bărbați sunt in lumea asta. Am început să ne atacăm si sa ne jigni ne mai tinand cont de copilul de 3 ani care suferea lângă noi. Am preferat sa plec din tara cât mai departe ca sa nu mai sufăr si sa nu mai poată ataca cu plângeri penale nefondate ca am agresat.o. Nu ma lasa sa vad fata, era singura armă pe care o mai avea împotriva mea si asta m.a făcut sa ma întăresc mai mult. După cam un an , apele s.au mai linistit, m.am intors in tara, dar ura si invidia au rămas, mai ales din partea ei. Fata are deja 7ani si e mai frumoasă și mai deșteaptă ca multi copii. Eu sunt intr.o relație stabilă și mai am si un băiețel acum de un anișor, sunt ca doua picături de apă cei doi , nici nu zici ca au mame diferite. Faza e că, datorită faptului că fosta sotie nu a reușit să își refacă viața, acum încearcă să o distrugă si pe ă mea si mai rau împreună cu mama ei (fosta soacra) sadesc tot felul de idei nefaste despre mine in mintea fetei, “educație” primită de fapt si de fosta sotie in tinerete despre tatăl ei. Mai rau se răzbuna si pe copil, din punct de vedere verbal, o înjură si o jigneste la o varsta la care acest copil nu înțelege de ce, “doar pentru simplu fapt ca seman cu tata?”. Vreo sa imi recuperez copilul si sa o dau in judecata, dar cam nici un avocat cinstit nu imi da nici o sansa. Nu stiu ca sa fac si încotro sa o apuc. Consider că fica mea ar trai mult mai bine si s.ar dezvolta mult mai frumos intr.o familie unită si alaturi de fratele ei, decât intr.un cuib de viespii. Dati.mi va rog si voi o idee ce as putea sa fac. Va multumesc ca ati citit, ma simt mai linistit dupa redactarea acestui comun.

  28. Andra permalink

    Off dureros sfasietor….. Buna ziua, ma numesc Andra si ma aflu intr-o situatie asemanatoare sa spunem. Am avut o relatie de 14 ani pana acum 3 saptamani din care a rezultat o fetita de 3 ani si putin. Povestea este si frumoasa si neinteleasa de altii dar inspre final s-a transformat intr-un cosmar. La 19 ani l-am intalnit, m-am indragostit nebuneste de el care avea 22. Mentionez ca provin din familie cu ambii parinti dar tatal meu a fost absent sa zicem in copilaria mea mai mancam si bataie de la el in loc de explicatii unde am gresit, si diferente zic eu intre mine si sora mai mica. El din familie cu ambii parinti, tatal in politie si mama din punctul meu de vedete fara curajul de a face ceva fara sa nu il supere pe sot, mereu susoteste, mereu cu teama de a se implica(soacra mea cum am cunoscut-o). relatia lui cu parintii mereu tensionata chiar in unele momente proasta. Ma rog am cunoscut aceste aspecte din primele momente cand ne-am cunoscut si uite asa cand a venit prima palma dupa insistente l-am iertat ca ii pare rau ca e tensionat si tot asa. Dupa un an alta palma alte scuze. Si dupa iar. Intre aceste palme era o perioada in care eram ok ne mai certam ne mai impacam, el mai experimenta eu mai sufeream si tot asa. Si asa au trecut anii vreo 7 la numar cu peripetii si spre sfarsit cu 5 palme in loc de una. Am incercat sa ma despart dar nu am putut. De abia acum am inteles de ce. Niciodata nu am inteles cum pot sa iubesc un om care periodic imi face atata rau. Din pacate se numeste relatia victima agresor si nu e o gluma. Voi continua. Dupa vreo 7-8 ani a avut o problema cu legea care l-a linistit pt o perioada ddar care l-a terminat si psihic era depresiv etc. in tot acest timp am locuit impreuna( ne-am mutat cam dupa 3 ani de relatie impreuna) l-am iubit, l-am ingrijit, l-am inteles, l-am iertat. in prerioada linistita cum o numesc eu a realizat el ca vrea sa isi schimbe viata, ca a gresit mult fata de mine si uite asa au mai trecut doi ani de relatie dar fara dar si poate singurii buni. In tot acest timp chiar a fost alt om nu m-a mai batut , ne mai certam dar pe cat posibil era ceva mai normal. Si uite asa am zis ca e suficient timp si ca intr-adevar s-a schimbat si am luat hotararea sa facem un copil, un act care sa ne lege. Si de acum vine inceputul sfarsitului… A venit pe lume fetita noastra, lumina ochilor mei. El fericit nevoie mare. De aici drumul a fost eu cu copilul si el mai putin pe acasa din ce in ce mai nervos, rece, si parca totul era din vina mea din spusele lui. Si au inceput bataile, unele mAi rele ….Mereu a fost o scuza. Intre timp am inceput munca si a fost mai greu pentru mine sa ma impart intre copil munca casa si nemultumirile si starile lui. Au inceput certurile in fata fetitei apoi sa dea in mine in fata ei. Eu am incercat pe cat posibil sa o protejez de astfel de lucruri iar lipsa lui cu noi il iubim pe tati hai sa il suman pe tati pt ca lipsea f mult de acasa. Si uite cum pe 18.10.2017 mi-a spart nasul in bataie am fost sa imi iau certif med-leg fara sa stie. De cand s-a nascut fetita si au inceput problemele iar a fost ca o trezire pentru mine treptata si in final nu l-am mai suportat. Am stat in banca mea ca a devenit tot mai agresiv, fetita se imbolnavise si uite asa au mai trecut 3 saptamani. Pe 16.11.2017 la serbarea fetitei a fost ultima picatura din pahar. Fetita obosita a facut o criza de plans si lucrurile au degenerat cu furia lui si cu ” lasa ca vezi ce te trantesc acasa” . Eu am intrat in panica, pe scurt el a plecat cu ea, nu mi-a fost permis sa ma intorc acasa si nici un fel dd contact cu fetita. Intre timp am obtinut in instanta ordin de protectie si incredintarea fetitei. Abia acum vine ce ma doare cel mai mult. Dupa 8 zile de separare intampin probleme cu ea nemaiavute. Eram nedespartite. Era doar mami mami. Iar acum vrea la el, imi zice sa plec face accese de furie simt ca nu cunosc copilul din fata ochilor si nu stiu cum este posibil asa ceva?????????? Dupa ce mi-a dat-o bolnava, o saptamana m-am chinuit sa o pun pe picioare si am permis sa stea azi cu el de dim pana la 19 ca zicea incontinuu de el. Cand s-a intors mai rau facea ca ea nu vrea la mami sa plec sa plec…. Nu pot sa cred ca ma aflu in sit asta dupa ce timp de 3ani am fost nedespartite si fara mami nu prea a stat. Stiu ca are si tata dar nu pot crede ca scimbarea asta drastica e doar ca nu m-a vazut perioada mentionata. M-e frica sa ma ganesc la alte porcarii facute de el care ar putea sa afecteze pt toata viata. Eu nu vreau sa vorbesc urat de el in fata ei si in momentul de fata incerc sa fiu intelegatoare, iubitoare dar m-a ingrozit sa vad ca ma respinge total. Efectiv nu stiu ce sa fac?!?!?

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.