Skip to content

De ce se poarta unii adulti ca niste copii?

by Raluca Mosora on 11 January, 2011

Uneori imi este dat sa vad in jurul meu persoane adulte, care insa simt, se comporta si gandesc ca niste copii. Postura umila, nehotararea, tendinta de a se eschiva, incapacitatea de a lua decizii, toate ma fac sa ma intreb ce anume s-a intamplat cu ei de au incetat sa creasca, si cum de au ramas emotional niste copii, in ciuda incercarilor firesti ale vietii de a se maturiza?

Cand ii cunoastem mai bine pe acesti oameni, realizam ca sunt foarte nesiguri pe ei si dependenti de ceilalti. In relatie, cel mai frecvent se raporteaza la partener tot ca la un parinte, si spunem de obicei despre ei ca sunt “tinuti sub papuc” de partenerii lor. De obicei cand vedem un asemenea cuplu tindem sa il invinovatim pe cel autoritar (si agresiv), insa este indicat sa ne intrebam si ce il face pe cealalalt partener sa accepte si sa aiba nevoie de cineva care sa il domine.

Nu ma pot opri sa nu ma intreb oare ce sau oare cine a impiedicat maturizarea acestor oameni, si cat la suta este responsabilitatea lor ca au preferat sa ramana copii sau responsabilitatea familiei lor.

Despre supraprotectie si adulti care au ramas copii

Explicatia pe care o gasesc eu acestui fapt ma duce inapoi in copilaria lor, mai exact la atitudinea parintilor fata de ei. Cuvantul care o caracterizeaza este supraprotectia familiei. Aceasta atitudine se traduce printr-o grija excesiva fata de copil, o tendinta de a-l tine cat mai departe de orice situatie periculoasa, parintele facand in locul copilului unele lucruri pe care acesta le poate face si singur.

Care pot fi cauzele atitudinii supraprotectoare a parintilor?

  • Vulnerabilitatea copilului (constitutie fragila, deficiente mintale sau fizice, accidente sau boli), care il fac sa fie mai fragil decat ceilalti copii, si deci predispusi sa nu se descurce in situatii mai dificile.
  • Ingrijorarile excesive ale parintelui, care catastrofizeaza orice situatie potential periculoasa pentru copil (acei parinti nesiguri si anxiosi).
  • Faptul ca parintele a fost neglijat sau supra-responsabilizat in copilarie de catre parintii lui, si isi doreste ca propriul lui copil sa nu trebuiasca sa infrunte nici o greutate in viata.
  • Teama mai mult sau mai putin constienta a mamei de a fi parasita de copil (deci dorinta inconstienta de a-l tine dependent de ea).

Care sunt efectele supraprotectiei asupra copilului?

  • Copilul devine deosebit de  nesigur si temator in fata lumii, pe care o vede amenintatoare si imposibil de controlat.
  • foarte scazuta incredere in el, pentru ca nu a avut ocazia sa faca fata situatiilor neprevazute pe cont propriu. In plus, facand totul in locul lui, parintii ii transmit ideea ca il ajuta pentru ca el nu poate face asta singur.
  • Dezvolta o conduita de evitare a situatiilor problematice, de care se teme (neavand incredere ca le poate face fata), si se victimizeaza, gaseste scuze, uneori se si imbolnaveste in situatii stresante.
  • Dependenta de parinti, si solicitarea excesiva a atentiei acestora (solicita atentie pentru a se asigura ca in caz de nevoie e cineva langa ei).
  • Copilul devine comod, nu este motivat sa depuna efort, stiind ca mereu se gaseste cineva care sa faca lucrurile in locul lui. Devine pasiv si indiferent la lumea din jur, nu are ambitii mari si indirect este condamnat la mediocritate.

Copilul este prins intr-un adevarat cerc vicios neputinta-dependenta, si efectele pe termen lung devin dramatice, pentru ca se intaresc si se transforma in strategii de a se raporta la viata. Exemplul cu adultul de la inceputul articolului vine sa intareasca acest lucru.

Cum copilul este tinut in stadiul de dependenta (pentru ca nu crede ca este capabil sa faca fata singur lumii), inevitabil maturizarea lui este blocata. Si pana la urma ce este maturizarea daca nu o capacitate tot mai mare de a face fata intr-un mod adecvat problemelor vietii?

Cand ma gandesc ca toti copiii isi doresc sa se faca mari cat mai repede, pot sa imi imaginez ce sentiment al propriei ratari traiesc acesti oameni care nu au reusit sa isi implineasca viata (deseori isi abandoneaza propriile scopuri pentru a se subordona celor pe care nu vor sa ii piarda: parinti sau mai tarziu parteneri de viata).

Ce pot face parintii supraprotectori?

Daca ti-ai dat seama ca esti un parinte supraprotector, te felicit ca ai reusit sa faci acest pas. Iti promit ca vom vorbi in amanunt despre cum putem face o schimbare spre o atitudine mai sanatoasa. Pana atunci insa vreau sa te linistesc, spunandu-ti ca supraprotectia nu este un Bau-Bau decat atunci cand nu este constientizata, si este in sinea ei doar o problema legata de limita (protectie peste limita normala).

Ca sa imbogatim discutia, mi-ar placea acum sa te ascult si pe tine vorbind despre experientele tale cu oameni cu tendinte spre supraprotectie.

Articol din categoria:Copilul în familia lui
9 Comments
  1. iulia bal permalink

    Buna seara, problema mea de adult cu comportament de copil realizez ca vine tot din copilarie(avand acum 47 de ani) dar, nu din cauza unor parinti ultra protectori ci din lipsa grijii acestoora, pe tatal meu abia am apucat sa il cunosc deoarece a decedat cand eu aveam 8 ani iar pana atunci mama a avut mare grija sa ma tina cat mai departe de el. Mama fiind cea care mai tarziu atunci cand aveam 20 de ani mi-a spus clar ca ma uraste de cand m-am nascut doar pentru simplul motiv ca sunt fata. si iata-ma azi in situatia maturului fara coloana vertebrala, cu frica de a isi exprima liber dorintele sau de a refuza ceva atunci cand nu ii place ceva.
    Cum pot repara aceasta situatie? ce pot face pentru a invata la aproape 50 ani sa devin un om matur, care sa poata lua decizii corecte referitor la viata lui si a celor carre depind de el.
    Astept un raspuns si va multumesc anticipat.

    • Buna ziua, Este evident greu de spus. Tot ce pot sa va spun, si cred cu putere, e nu sunteti prizoniera trecutului si a modului in care ati fost crescuta. Mereu puteti face alegeri si puteti sa va traiti viata in acord cu propriile dorinte si valori.

      • iulia bal permalink

        Buna seara,
        Ba din nefericire sunt prizoniera trecutului si a copilariei deoarece am intalnit in viata mea un om care a stiut cum sa profite de acest aspect si care m-a tinut sub aceeasi presiune, care a stiut sa ma faca sa imi pierd si putina incredere pe care o aveam in pripriile forte, ma uit in oglida si nu mai stiu cine sunt. Din nefericire pentru mine am ajuns dependenta psihologic de el, daca nu este langa mine nu pot respira si acest aspect ma sperie ingrozitor. Am mai trecut printr-o perioada de anxietate cu multe atacuri de panica si mi-e teama sa nu inceapa din nou. Am reusit sa depasesc acea perioada cu greu dar prin forte proprii si fara acele medicamente antianxiolitice dar, acum, daca ajung din nou in aceasta situatie nu cred ca mai atata putere.
        Va multumesc frumos pentru raspus.

        • sa inteleg ca va simtiti destul de vulnerabila in prezent, ca si cum nu aveti multe resurse interioare pentru a depasi anxietatea si panica. Daca credeti ca aveti nevoie de ajutor, s-ar putea sa va fie de folos cativa prieteni de nadejde, dar si un ajutor de specialitate. Cred ca, asa cum ati avut curaj sa imi scrieti, veti avea curaj si sa cautati pe cineva care va poate ajuta. Anxietatea si panica sunt tratabile la psiholog, si chiar va puteti face viata mai usoara.

    • Adina permalink

      Exact asa si eu :((((((

  2. Maryyka permalink

    Iulia. Partial i-mi regasesc o perioada din viata mea in situatia ta. Am trait copilaria intr-o familie, daca o pot numi asa, tatal un betiv iar mama o persoana care nu si-a dorit copii. Toata copilaria mi-a lipsit caldura lor. Am intrat in viata la o varsta frageda si am primit de la viata palme dupa palme. Intr-un sfarsit am intalnit omul care atunci am crezut ca-mi este harazit. Lipsa de experienta a mea cu bogata lui experienta, a facut sa ma simt atunci protejata, lipsita de griji, ferita de tot raul de care avusesem parte pana atunci, dar fara sa-mi dau seama ajunsesem sa-i ofer lui libertadea deplina de decizie. A fost frumas o perioada apoi au aparut copii si o data cu ei problemele specifice.
    Afectiunile noastre s-au indreptat catre ei. Am simtit atunci ceva nu va mai merge ca inainte. El s-a schimbat, eu m-am schimbat. Atunci am realizat ca nu mai sant atat de importanta si ma durut. Am avut depresi nenumarate. Mi-am dorit aceea afectiune, aceea importanta anterioara, de care nu mai aveam parte la aceeasi intensitate. Am realizat ca-mi doresc acest lucru enorm pentru ca mi-a lipsit in copilarie si l-am avut acei 2 ani de casatorie pana la primul copil. Nu pot spune daca el sau eu purtam vre-o vina, dar senzatia mea era ca am devenit doi caini care trag la sanie, dar care-i condusa de el. Am trecut prin clipe groaznice, luam pastile cu pumnul, ma umflam de plans cand eram singura si am crzut ca totul se va sfarsi. Existenta copiilor m-a facut sa rezist. In acea perioada am realizat ca de fapt problema mea este aceea insuficienta afectiva. Am constientizat ca fara a-mi asigura aceasta necesitate nu voi rezolva nimic cu toate pastilele si doctorii din lume.
    Si iacata-ma acum o persoana normala, care nu mai are nevoie de pastile, care are o familie, doi baieti superbi, care-si permite si decizii propri.
    Eu care am trecut prin asta si stiu ce inseamna, nu cred ca este cazul sa dramatizezi asa de mult. Da, atunci si eu gandeam la fel, acum … gandesc altfel. Daca esti cumva din Brasov, mi-ar place sa ne intalnim si sa discutam, daca nu, putem discuta si pe email Maryyka99@gmail.com
    Mi-ar face placere sa te ajut impartasindu-ti din pataniile mele.
    Te pup.

    • iulia bal permalink

      Buna seara,
      Va multumesc pentru raspunsuri si incurajari, da, aveti dreptate am nevoie de ajutor, am nevoie de afectiune, dar, nu am cui sa le solicit. Prieteni nu am caci nu am voie sa ma plang, ” nu se dau amanunte din casa”, “familia este un nucleu”, ne implicam copila in discutiile noastre caci asa este mai bine. Este foarte greu sa traiesti asa. Am multe momente in care ma simt pe marginea prapastiei. Am incercat sa merg la psiholog insa, a reusit sa ma convinga ca nu are cu sa ma ajute si imi pun si slujba in pericol daca s-ar afla ca am probleme. Lucrez intr-o institutie bancara iar psihologul era cel de la clinica la care avem abonament. In acest moment nici posibilitati materiale, pentru un astfel de demers, nu am. El ales sa plece, iar pentru mine cel mai important lucru este sa imi sprijin copila pentru BAC, este clasa a XII-a si este mult mai important sa fac totul pentru ea.
      Va multumesc inca odata pentru raspunsuri si incurajari.
      Va doresc numai bine.

Leave a Reply

Note: XHTML is allowed. Your email address will never be published.